Nasc și în Moldova… femei

Nu s-ar putea spune că istoricii noştri de ieri au ignorat trecutul femeii. E destul să ne gîndim la frumoasa carte a lui Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, lectură de căpătîi pentru generaţii de cititoti pasionaţi, sau la contribuţiile savante ale lui Nicolae Iorga: Femeile în viaţa neamului nostru, 1911, Scrisori de femei, 1932, Portretele doamnelor române, 1937. Dar, încurajate de avîntul mişcării feministe, studiile de gen au împins analiza şi mai departe.

În bogata istoriografie apărută în ultimii ani, profilul cercetătoarei Lilia Zabolotnaia din Chişinău apare cu totul deosebit. În primul rînd, prin preocupările ei sistematice şi perseverente de a adînci această direcţie de studii în raport cu istoria societăţii româneşti de la est de Carpaţi. Stau mărturie numeroasele articole apărute în revistele de specialitate şi cîteva cărţi printre care Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei în contextul european pînă la începutul secolului al XVIII-lea. (Căsătorie, logodnă, divorţ), Chişinău, Pontos, 2011, Dreptul la proprietate și la moștenire al femeilor din Moldova și țările vecine (secolele XIV XVII), Chişinău, Lexon-Prim, 2015, Moldavian Women in History, Tîrgovişte, Cetatea de Scaun, 2018, sau culegerea de studii şi documente coordonate de ea, sub titlul Factorul feminin în istorie, Chişinău, 2012.

În afară de această remarcabilă asiduitate de preocupări în jurul aceleiaşi teme, lucrările menţionate insistă asupra realităţilor de viaţă ce au avut un rol hotărîtor în determinarea locului femeii în societatea medievală şi la începutul epocii moderne  prin prisma statutului juridic al acesteia, a dreptului ei la proprietate şi la moștenire. Privită în comparaţie cu un context mai larg, românesc şi european, situaţiei femeii din Moldova relevă unele specificităţi demne de interes. De notat precizările potrivit cărora Moldova era singura ţară în care fiii naturali ai domnului aveau aceleaşi drepturi la domnie ca fiii legitimi (Moldavian Women in History, p. 94). Sau despre faptul că femeile din ţările române aveau posibilitatea să iniţieze în anume cazuri cererea de divorţ (Femeia în relaţiile de familie, p. 232). Dacă acest statut deosebit este admis şi de alţi cercetători, existenţa sa ar merita studiată mai îndeaproape pentru a se înţelege mai bine rolul femeii în societatea românească. Cu toată prudenţa ce se impune. Căci, în ciuda acestor relative avantaje, femeia din Moldova din trecut nu pare a profita de o condiţie mai bună. Autoarea notează că, la nunţi, sexul feminin nu ocupă aceeaşi masă cu bărbaţii, cel puţin în secolele XVI-XVII (op. cit., p. 142), sau că nu există nici un caz care să arate îndrăzneala tinerelor fete de a se opune deciziilor matrimoniale ale părinţilor (op. cit., p. 160).

E drept, studiile amintite vizează nivelul elitar al societăţii, doamnele şi domniţele de care s-au ocupat şi în trecut N. Iorga sau C. Gane. Dar ele pun într-o lumină nouă rolul ce revine unora dintre acestea în realizarea legăturilor de familie dintre mediile nobiliare românești şi europene, în special est-europene: Ringala, prinţesa lituaniană căsătorită cu Alexandru cel Bun, Evdochia, nepoata unui văr al regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, şi soră a cneazului Kievului, Simion, care s-a căsătorit cu Ştefan cel Mare, Elena, fiica lor, căsătorită cu Ivan cel Tînăr, fiul ţarului Rusiei, Ecaterina, frumoasa circaziană, înrudită cu marele han al Crimeii, căsătorită cu Vasile Lupu, una din fiicele acestuia din urmă căsătorită cu un nobil polonez, alta cu Timuş Hmelniţchi, fiul marelui hatman al cazacilor, fiicele lui Ieremia Movilă, căsătorite cu nobili polonezi etc. În faţa acestor exemple de ilustre doamne, bine instruite, cunoscătoare de limbi străine, adesea abile în treburile politice, Miron Costin ar fi putut să scrie tot aşa de bine: „Nasc şi în Moldova femei“.

Pe firul personajelor feminine de aleasă condiţie, cercetătoarea ajunge pînă la una din fiicele lui Dimitrie Cantemir, Maria, căreia îi dedică o culegere importantă de documente în limba rusă: Istoria vieţii Mariei Cantemir în scrisori şi documente (Chişinău, 2018, Lexon-Prim). Este de dorit, desigur, ca volumul să fie tradus în română. Aşa cum este de sperat ca autoarea să continue investigaţiile în arhivele ruseşti pentru a scoate la lumină noi informaţii despre celelalte femei din saga Cantemireştilor, precum a doua soţie a lui Dimitrie Cantemir, frumoasa prinţesă Anastasia Ivanovna, fiica prinţului Ivan Trubeţkoi, şi fiica acesteia cu fostul domn al Moldovei, Ecaterina, casătorită cu prinţul Dimitrie Galiţin, altă mesageră a Rusiei în Europa, ca şi fratele ei din prima căsătorie a tatălui, poetul Antioh Cantemir.

Oricît ar fi de sugestiv pentru problematica istoriei femeii în epoca premodernă în ţările române şi în spaţiul est- şi sud-est european, studiul nu se poate limita doar la exemplele respective. El n-ar putea ignora în orice caz mesajul transmis şi de femeile ce ocupă rîndurile de jos ale ierarhiei sociale despre care analizele de istorie socială, de etnologie şi folclor ar avea multe de spus. 

Ștefan Lemny este istoric. A publicat, printre altele: Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Editura Polirom, 2017.