Cărți de citit vara asta

Ca să nu vă simțiți dezorientați cînd intrați într-o librărie, vă venim în ajutor cu cîteva recomandări de lectură. I-am întrebat pe cei care citesc, fie vară, fie iarnă, ce au mai descoperit și ce le-a plăcut. Și ce citesc vara asta. Aveți de unde alege. 

● Oana DOBOȘI-POTCOAVĂ

Săptămînal îmi trec prin mînă zeci de avize și Excel-uri pe care le primim de la edituri, așa că am ocazia să citesc sute de titluri de cărți, laolaltă cu prezentările de coperta a patra și cele ale autorilor, un fel de distant reading fără soft-uri performante. Se poate să fie și asta una din cauzele pentru care am ajuns numai acum la cele două romane ale lui Juan Gabriel Vásquez, Zgomotul lucrurilor în cădere și Forma ruinelor, apărute la Editura Polirom în traducerea excelentă a lui Marin Mălaicu-Hondrari. Romane pe care am ajuns să le citesc la fel de întîmplător ca momentul în care vezi în mass-media imaginea unui hipopotam mort, evadat din fascinanta grădină zoologică a lui Pablo Escobar sau, tot așa, ca momentul întîlnirii cu un reputat medic din Bogota, așadar imagini și oameni care trag după ele toate amintirile, fricile, furiile unei întregi generații, cea a celor născuți în Columbia anilor ’70, ajunși să trăiască la maturitate cu fantomele asasinatelor și violențelor care le-au marcat tinerețea și care declanșează povești labirintice din care nu scapi nici cînd ajungi la capăt. 

Oana Doboși-Potcoavă este co-fondatoare a librăriei independente La Două Bufnițe din Timișoara. 

● Raluca SELEJAN

„Așa că spun că sînt complicat. Îmi place să adaug și că sînt un desiș de întrebări fără răspuns, o adunătură de alții.“ Aleksandar Hemon, Cartea vieților mele, Black Button Books, 2018, traducere de Anca Dumitrescu. Cartea vieților mele este despre încercarea de a-ți construi o viață într-o țară care nu e acasă atunci cînd te trezești exilat fără voia ta, în timp ce familia și prietenii sînt acasă, în plin război. Prins între două lumi și două orașe, Aleksandar Hemon scrie extrem de sincer despre viețile sale, iar umorul lui, cu ironia și autoironia care ne ajută să trecem prin cele mai grele și nesigure momente din viață, este cel care ne face să zîmbim atunci cînd ne pufnește plînsul și să dăm pagină după pagină, pînă la final. 

Raluca Selejan este co-fondatoare a librăriei independente La Două Bufnițe din Timișoara. 

● Ionuț IAMANDI

Cel mai bun fiction e tot non-fiction-ul. Asta ca să calchiez expresiile de genul „viaţa bate filmul“ în domeniul cărţilor. Aleg trei cărţi, toate scrise de femei, toate autobiografice. Toate trei par la un moment dat literatură, roman, ficţiune, dar numai din cauza perioadelor extraordinare în care acţiunea se petrece. Altfel, nu sînt decît pură relatare, seacă, de jurnal. Prima e autobiografia Evgheniei Iaroslavskaia-Markon, scrisă înainte ca aceasta să fie executată în Gulag. Se întîmpla în primii ani ai URSS. Infirmă, fără ambele picioare – „amănunt“ pe care era să uite a-l menţiona –, le trîntea în faţă bolşevicilor că au devenit nişte burghezi îmbuibaţi. Credea că revoluţia o poate face doar pleava societăţii, singura care rămîne detaşată de bunuri. De aici pasiunea (şi teoria) ei pentru furt. (O revoltată în Rusia bolşevică, Editura Corint, 2018). A doua e povestea spioanei americane Marguerite Harrison, care nu se poate abţine să intre în vortexul revoluţiei bolşevice. Sub acoperire de jurnalistă, ea se întîlneşte cu aproape toate figurile momentului – chiar dacă nu cu Lenin, măcar cu Troţki tot reuşeşte să se vadă. Face puşcărie de două ori, inclusiv la Lubianka. Cartea e printre cele mai timpurii documentări occidentale ale primelor chimii petrecute în creuzetul sovietic (Dispărută în Moscova, Editura Corint, 2017). Şi mai e anonima din Berlinul anului 1945, care descrie „pe caiete școlare și pe bucățele de hîrtie“ primele săptămîni de ocupaţie a Armatei Roşii. A fost o perioadă cruntă de lipsuri şi abuzuri, în care totul se prăbuşea, de la ziduri pînă la cele mai mici sau mai mari concepţii. Dar am reţinut extraordinara ei consolare: „Eu cred că suma lacrimilor rămîne mereu constantă“ (O femeie din Berlin. Însemnări de jurnal din 20 aprilie pînă în 22 iunie 1945, Editura Humanitas, 2018). 

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. 

● Cosmin CIOTLOȘ

Într-o tabletă din Pliculețul Minervei, mi se pare, Umberto Eco sugera ca lecturile de plajă să constea numaidecît în versiuni cumsecade, eventual infolio medievale, sau dacă nu se poate, măcar cîte-o ediție princeps de secol al XIX lea. E, evident, o glumă de erudit. Îndărătul ei, însă, mi se pare că se simte un fior de seriozitate. Căci, pentru mine, vacanțele de vară au presupus mai puțin odihna și mai mult o prețioasă cantitate de timp: căpătam, în sfîrșit, răgazul de a citi pe ndelete acele cărți pe care, în restul anului, mă temusem că le-aș putea fușeri. De aceea, cele cîteva titluri asupra cărora m-am oprit solicită cititorilor nu eforturi, dar un strop de tihnă. E vorba în primul rînd despre cel de-al patrulea volum din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, intitulat firesc și franc Un om care scrie. Dintr-o mulțime de motive, dar în primul rînd pentru că nu-i de colo ca un mare scriitor să facă, în timp real, daruri atît de intime publicului său. Și-n plus, o ultimă frază cît o mantră: „Ne vedem peste șapte ani sau șapte milenii“. Ce va fi atunci, putem intui, în chip polemic măcar, din cea de a doua carte la care m-am gîndit: Homo deus, a lui Yuval Noah Harari. Premisa fiind aceea că, într-un interval plauzibil, vom scăpa ca specie de marile cauze ale morții, Harari se întreabă cum va arăta noua versiune 2.0 de umanoid cu termen de garanție prelungit. Am lăsat la final o apariție mai veche, dar, după părerea mea, insuficient asimilată: ediția Ezra Pound concepută de H.-R. Patapievici și tradusă de Radu Vancu. O recomand mai ales celor care, astăzi, se tem de poezie. Nu ca să se vindece (ar fi banal), ci ca să înceapă s-o iubească. 

Cosmin Ciotloș este critic literar. 

● Krista SZÖCS

Recent, am terminat de citit Winter Journal, puțin paradoxal, pentru că mă aștepta încă din ianuarie pe noptieră. Un jurnal ca un drum pe care trebuie să mergi pînă la capăt pentru că, spune Paul Auster, „walking is what brings the words to you“. Publicată la 30 de ani după The Invention of Solitude, o carte de memorii inspirată de moartea tatălui său, Winter Journal vine ca un -attach al acesteia, unde Paul Auster alege să se detașeze puțin de evenimente, să scrie la persoana a doua și să examineze mai mult vulnerabilitățile umane, folosindu-se de propriile experiențe încă din adolescență, pînă la vîrsta de 64 de ani. Pasajele în care o descrie pe soția lui, Siri Hustvedt, sînt de o gingășie poetică chiar, iar spre finalul cărții descoperim scriitorul și importanța scrisului pentru autorul super-romanelor 4321, Brooklyn Follies sau New York Trilogy. Chiar acum citesc Legea copiilor, de Ian McEwan, și asta mai mult pentru că am văzut trailer-ul filmului care o să apară anul acesta, cu Emma Thompson în rolul judecătoarei Fiona Maye, care încearcă să salveze viața unui adolescent bolnav, acesta refuzînd tratamentul din motive religioase. Și pentru că vara serile sînt mai lungi, O viață măruntă, de Hanya Yanagihara, se potrivește perfect. O carte densă, profundă și tristă, care trebuie citită încet, savurată, ca o băutură foarte bună din care iei înghițituri mici, de teamă să nu se termine prea repede. 

Krista Szöcs este scriitoare. Librar la Librăria Habitus, Sibiu. 

● Mihai IOVĂNEL

Cărți pentru minte...

Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, antologie, traducere și note de Dan Hurmuzescu, Editura Humanitas, 2018. Este doar o selecție din istoria lui Edward Gibbon, acoperind perioada dintre 150 e.n. și sfîrşitul domniei lui Iustinian (565 e.n.), dar este o selecție instructivă ca punct de plecare (oricum nu există o traducere integrală și, de altfel, majoritatea edițiilor englezești contemporane sînt prescurtate). Desigur, istoria în general și istoria Imperiului Roman în particular au evoluat enorm din secolul al XVIII-lea încoace (pentru piese mai recente poate fi citită cartea lui Mary Beard, tradusă la Editura Trei), dar lucrarea lui Gibbon rămîne o capodoperă în materie de stil, inteligență și metodă.

...inimă...

Mark Forsyth, Scurtă istorie a beției, traducere de Cristian Fulaș, Editura Polirom. Alcoolul paradește creierul și ficatul, dar face bine sistemului circulator, deci și la inimă. Cartea lui Mark Forsyth oferă o companion ideal – instructiv și amuzant – zilelor de vacanță în care se consumă, nu-i așa, doar ceai de tei.

...și literatură

Stéphane Mallarmé, Igitur. O aruncare de Zaruri, ediție bilingvă, prefață de Bogdan Ghiu, traducere de Cristian Fulaș, Editura Tracus Arte, 2018. Două scrieri de Stéphane Mallarmé, scurte, dar infinite, sinteză a literaturii pe care au influențat-o esențial în ultimul secol și ceva (Cărtărescu included). Mulți și-au rupt dinții și au înmulțit inutil rafturile bibliotecilor încercînd să spargă codul din O aruncare de Zaruri nicicînd nu va aboli Hazardul. Dar hackerii amatori au la dispoziție întreaga vacanță. 

Mihai Iovănel este critic literar. 

● Luminița CORNEANU

Cărți de adormit copii

Vara asta am dat peste două cărți pentru copii – Melcușorul de Lavinia Braniște, cu ilustrații de Veronica Neacșu, și Catrina și Marele Domn-Somn de Alina Purcaru, cu ilustrații de Mihaela Paraschivu (ambele apărute la Cartier) – pe care le-am îndrăgit imediat și eu, și copiii cărora le-am citit din ele. Melcușorul este o poveste despre un copil-melc crescut de bunicul lui, Moșumelc, deoarece mama lui plecase la muncă peste „șoseaua cea mare“. Alegoria este transparentă. Dincolo de aspectul educativ, rămîne, după lectură, sensibilitatea cu care sînt transpuse în regnul animal tandrețea bunicului și dorul melcușorului, ca și umorul bătrînului general, prietenul lui Moșumelc. Catrina și Marele DomnSomn pornește de la „necazul“ oricărui copil care… nu vrea să doarmă. Doar că eroina noastră reușeste să îl supere pe Marele Domn Somn și astfel începe o aventură nocturnă înfricoșătoare, care o învață importanța somnului. Ilustrațiile ambelor cărți au și ele „lipici“ la copii și se integrează foarte bine în povești. 

Cărți de trezit părinții

În Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism (Humanitas), Marian Voicu ne propune o carte excelent scrisă și documentată despre fenomenul care este în atenția multor guverne și organizații în prezent – fake news / știrile fabricate. Concluziile cărții sugerează că Rusia se află în centrul răspîndirii de fake news în toate țările în care președintele rus are interese să fie jucător, autorul remarcînd similitudini cel puțin curioase între strategia de comunicare a coaliției aflate la putere în țara noastră în prezent și metodele dezinformării promovate de Puterea de la Kremlin. 

Luminița Corneanu este critic literar. 

● Radu VANCU

Nu-mi ordonez lecturile în funcție de anotimpuri – mai cinstit ar fi să spun că nu reușesc să-mi ordonez lecturile deloc. Citesc întotdeauna, fie vară, fie iarnă, la fel de haotic, de eterogen, de nesistematic. Din punctul ăsta de vedere, pentru mine iarna chiar e ca vara. Și vițăvercea. Acum, de exemplu, am terminat de citit cărțoiul uriaș al lui Peter Watson, A Terrible Beauty. The People and Ideas that shaped the Modern Mind – în care sînt rezumate limpede & hipnotic ideile care au construit secolul 20, în literatură, filozofie, fizică, genetică, industrii etc. Una dintre cele mai disciplinatoare & fertile lecturi din ultimii ani. Sînt, de asemenea, pe cale să termin megaromanul lui Paul Auster, 4 3 2 1 – cam masacrat de cronicari, după mine cea mai bună carte a lui. Și, în fine, vreau să încep monografia lui Taubman despre Hrușciov. Nu știu dacă s lecturi de vară, cam asta-i tot ce poate creierul meu – neselectiv, nesezonier & neserios. 

Radu Vancu este scriitor. 

● Veronica D. NICULESCU

„Nu există lecturi de vară sau de iarnă“ – acest început de răspuns apare pînă la plictiseală în anchetele despre cărți de citit vara. Da, însă vara zilele-s lungi, lumina e bună. Pentru cei cu ochi obosiți, e important. Îmi place să spun că verile sînt pentru tradus, iernile sînt pentru scris – exact din cauza luminii. Așadar, vară, năvală la cărțile lungi. Am terminat recent de citit biografia lui Charles Chaplin, Viața mea, de la Nemira, și am început Salinger, un cărțoi de David -Shields și Shane Salerno, găsit într-un anticariat din București, o splendoare de 700 de pagini excelent construită, ca un documentar spus pe multe voci. Biografiile se asezonează cu cărți scurte și jucăușe. Mi-a plăcut 25 de grame de fericire – Cum îți poate schimba un pui de arici viața, de Massimo Vacchetta și Antonella Tomaselli, apărută la Polirom Junior. M-au încîntat pasaje precum: „Tata și mama nu se înțelegeau. Amenințau că se vor despărți. Pentru mine era cumplit. Mă temeam că-i voi pierde. (…) Copilăria mea a fost însoțită de această frică de a fi abandonat. De lipsa părinților. De singurătate.“ În vacanța de patru zile abia încheiată, am recitit Pnin, de Nabokov, cu creionul în mînă. Fiindcă traduc iarăși Nabokov și vînez pasaje despre insomnie, vise, curgerea timpului. Sigur, se întîmplă să vînezi una și să prinzi alta. Minunat! 

Veronica D. Niculescu este scriitoare și traducătoare. 

● Mihaela URSA

În vacanța de iarnă îmi place să reiau clasici, dar în cea de vară prefer să iau cu mine cărți apărute recent. În textulețul ăsta încap doar cîteva, așadar: Un om care scrie. Jurnal 2011-2017 (Mircea Cărtărescu) și Jurnal necenzurat (Vaslav Nijinski) – pentru tot ce fierbe acolo, ca să precipite în creație, dar și pentru contradicțiile dintre autopercepție și percepția publică; Arimania sau Țara Buneiînțelegeri (Iuliu Neagu-Negulescu) – ca să văd cum își imagina unul dintre anarho-comuniștii români închiși la Văcărești în 1921 societatea perfectă, aviz utopiștilor români; În definitiv… (volumul de interviuri cu Ion Vianu, care trebuie completat cu Frumusețea va mîntui lumea…, dacă n-ați citit-o deja) – pentru că văd în Ion Vianu unul dintre puținii oameni de mare luciditate care fac legătura între lumea noastră „veche“ și lumile noastre noi; Iubire amară (Elena Ferrante) – pentru că sînt previzibil topită după cărți despre mame și fiice; în fine, Creierul. Povestea noastră (David Eagleman) – pentru dezbateri pe plajă, în care se poate chibița pe teme precum neurobiologia. 

Mihaela Ursa este critic literar. 

● Cristina FOARFĂ

O vreme îmi potriveam cărțile de vacanță cu călătoriile. În India citeam Copiii din Miez de Noapte a lui Rushdie sau Tigrul Alb a lui Aravind Adiga, în Cuba – Hemingway, în SUA – Philip Roth și tot așa. De la un timp, nu mai fac asta atît de mult, poate și pentru că plec mai puțin și mai concentrat. Tocmai am plimbat pînă la Berlin Muzică de belele, ultima colecție de proză scurtă a lui Bukowski, recent tradusă la noi. Cumva, mi s-a părut că spiritul nebun al lui Bukowski merge cu Berlinul, că toate belelele și existența lui trashy se potrivesc în contextul orașului care, între noi fie vorba, s-a mai cumințit un pic. Se citește ușor, îl recunoști pe Bukowski la fiecare rînd, e ca întîlnirea cu un vechi prieten mai dus cu capul, care refuză să joace după norme.

L-am mai plimbat cu mine pe Richard Ford, cu a sa apăsătoare Rock Springs, zece povestiri concentrate, cu o atmosferă bizară și personaje creionate în cîteva linii esențiale. Te mai scoate din distracția de vacanță, ceea ce e bine. În cu totul alt registru sînt prozele scurte ale lui Junot Diaz din Uite așa o pierzi, de un dinamism formidabil, unde fiecare povestire e o explozie de emoții, drame, ratări, aventuri, dragoste, sex, infidelități, totul într un limbaj teribil. N-ai cum să nu-l iubești pe Yunior, cu toate tîmpeniile pe care le face în relații.

Îmi dau seama că-mi place foarte mult să citesc proză scurtă în vacanță, probabil și pentru că îmi fură peisajul atenția și le pot citi pe bucăți, fără aceleași regrete că am lăsat cartea la jumătate și am plecat hai-hui. 

Cristina Foarfă este jurnalistă. 

● Simona SORA

V-aș recomanda o carte clasică, recent reeditată și în românește, Eroul cu o mie de chipuri de Joseph Campbell (Editura Herald, traducere de Mihai Mănescu și Gabriela Deniz). Publicată pentru prima dată în 1949, Eroul… e genul acela de carte care mizează pe asemănări (coincidențe, secvențe identice, recurențe) în definirea vechilor mitologii care ne populează dintotdeauna inconștientul, visurile, destinele. E însă vorba despre un destin deopotrivă personal și social, o jalonare deseori fatală și imprevizibilă rațional. Campbell povestește (într-o secvență „eroică“ în măsura în care fiecare individ e eroul propriei vieți) aventura fiecărui om care îndrăznește să lase cunoscutul și să se aventureze în cunoașterea lumii. Aventura Eroului (plecarea, inițierea, întoarcerea, cheile) trasează, astfel, propria individuație și, în negativ, închistarea, închircirea celui lipsit de curajul plecării de acasă. Există însă, chiar și în această aventură obligatorie, o alternativă: exilului îi poate corespunde buna integrare în viața cetății. Măcar pentru că, spune (psi)hanalistul monomitului, adevărul e unul singur. 

Simona Sora este scriitoare. 

● Raul POPESCU

Ca să fiu sincer, cărțile, în cazul meu, nu prea au nimic de-a face cu vacanțele sau cu anotimpurile. Recunosc, însă, că vara mă simt mult mai bine dacă am în preajmă o carte de ficțiune. Prin urmare, o să vă recomand cîteva cărți de ficțiune. Încep cu Lincoln între vieţi de George Saunders, roman scris într-un stil extravagant și a cărui acțiune se petrece într-o singură noapte și într-un singur loc. Următoarele pe lista mea sînt: Praf în ochi de Caius Dobrescu (cel de-al doilea volum din seria Vlad Lupu – o serie cu iz polițist, scrisă de unul dintre romancierii mei preferați), La marginea lumii de Dumitrița Stoica (povestea dulce-amară a unei adolescente, istorie plasată în comunism), Nopțile din Mittelstadt de Marian Ilea (în mod sigur vă va cuceri modul în care Marian Ilea, acest povestaș pursînge, surprinde situații și caractere dintre cele mai diverse) și Superman vs. Salinger de Andrei Mocuța (volumul unui scriitor tînăr, dar care a demonstrat deja că stăpînește instrumentarul unui prozator experimentat). 

Raul Popescu este critic literar. Administrează site-ul Literomania. 

● Adina DINIȚOIU

Primul titlu care-mi vine în minte, ca lectură de vară – pentru că e o lectură foarte recentă şi am avut ocazia să-l cunosc pe autor la Bucureşti, la lansarea traducerii româneşti a cărţii sale – este Pălăria Preşedintelui (în original Le Chapeau de Mitterrand) de Antoine Lau-rain (Humanitas Fiction, 2018), un roman umoristic şi poetic în acelaşi timp, ce reconstituie tandru-umoristic Parisul anilor ’80, prin intermediul aventurilor picareşti ale pălăriei lui… Mitterrand. Romanul lui Laurain se situează în siajul acelui tip de „realism poetic“, de sensibilitate şi imagerie din filmele lui Jacques Tati, din scurtmetrajul Le ballon rouge (regia: Albert Lamorisse, 1956) sau, mai aproape de noi, din celebra comedie romantică Le fabuleux destin d’Amélie Poulain (regia: Jean-Pierre Jeunet, 2001). Aş continua recomandările estivale cu o carte clasică, L-am servit pe regele Angliei de Bohumil Hrabal – cu umorul ei central-european mai aproape de noi, dar şi cu accentele sale satirice şi amare atît de familiare acestui colţ de Europă. Şi vă mai recomand alte trei titluri româneşti, fermecătoare fiecare în felul său: Măcelăria Kennedy de Radu Ţuculescu (roman umoristic şi poetic, Polirom, 2017), Superman vs. Salinger de Andrei Mocuța (povestiri cu supereroi, Paralela 45, 2018), Casting pentru ursitoare de Ohara Donovetsky (roman feminin, poetic şi iniţiatic, Polirom, 2018). 

Adina Dinițoiu este critic literar. 

● Alina PURCARU

Se spune că vara ar rima cu lecturile ușurele, evazioniste, cum adesea ne dorim să fie și vacanțele, și nu zic nu, dar pentru mine timpul de citit din cele mai toropitoare luni din an a fost mereu unul privilegiat, rezervat unor cărți care și acum circulă prin tot ce scriu și prin tot ce aleg să citesc. Lor li se adaugă, vara asta, Cîntec pentru cei neîngropați de Jesmyn Ward (Editura Polirom, traducere de Mihaela Ghiță): pentru puterea de a privi în față o istorie crudă, cea a Sudului opresiv, pentru umanitatea cu care îmbrățișează confuzii, dependențe și slăbiciuni, oferind, în același timp, un spațiu pentru cunoaștere și vindecare, pentru bucurie și speranță, pentru încredere și pentru iubire. 

Alina Purcaru este scriitoare și jurnalistă.

anchetă realizată de Ana Maria SANDU și Matei MARTIN