Mircea Cărtărescu și adevărul jurnalului
● Mircea Cărtărescu, Un om care scrie. Jurnal 2011-2017, Editura Humanitas, 2018.
Citim jurnale pentru că sîntem fas-ci-nați de faptul intim, de posibilitatea de a detecta cum anume un fragment de „realitate“ s-a transformat într-o poveste exemplară. Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, ajuns acum la al patrulea volum, Un om care scrie, vine să ateste sursele unei mitologii care a alimentat Nostalgia, Travesti, Orbitor, Solenoid și mai ales imaginația cititorilor săi devotați, însă o face cu o reținere caracteristică. Această mitologie nu mai există astăzi decît în literatură; locurile existenței ei fizice au dispărut sau aproape: vila din Floreasca din Orbitor a fost dărîmată, moara 1 Mai a fost distrusă și ea, pînă și numele fantasticului „Mendebil“ din Nostalgia se arată a fi fost unul real, înțeles greșit de la televizor în anii ’70. Jurnalul vine deci nu să confirme realitatea ancorelor biografice ale unor narațiuni metafizice, ci să le facă și mai îndoielnice. El este o coajă, o exuvie a biografiei sale, ca și scrierile lui de ficțiune, dar altfel decît ele.
Cărtărescu este, o spune singur, un „nefericit în fericire“, un performer al ruinofiliei, iar Un om care scrie este o carte melancolică. Și celelalte volume ale Jurnalului indexau mărcile unei lumi dispărute sau pe cale de dispariție. Dar acum ele sînt mai numeroase și cuprind lumea întreagă: părinții îmbătrînesc și se șubrezesc, mor poeți și prieteni precum Traian T. Coșovei și Alexandru Mușina. Au loc dezastre, accidente colective, atacuri teroriste. Ordinea constituțională e subminată de minioni de partid, în 2012 și 2017. Dar mai ales, ca întotdeauna, literatura moare: nimeni nu mai citește; în fața tabletei, copiii uită să scrie de mînă; Wikipedia înțelege din literatură doar acțiunea; criticii abandonează bătălia pentru canon. Nici succesul internațional al lui Cărtărescu, cît se poate de amplu, extinzîndu-se exploziv, nu elimină senzația de absurd și uneori comic. La un mega-recital de poezie, cîteva zeci de poeți sînt snobați de două fete dezinhibate din public; altădată, scriitorul român trebuie să-i explice unui psiholog, pe o scenă germană, că literatura lui nu încurajează comportamentele autodistructive.
Jurnalul dintre 2011 și 2017 înregistrează, ca eveniment central, scrierea romanului Solenoid, astfel că trece în revistă profilurile spectrale din acea carte (Daniel P. Schreber, Ethel Voynich, Nikola Tesla, Charles H. Hinton, Henry J. Darger), identifică soluții narative norocoase, indexează depresii și satisfacția primelor ecouri pozitive. Mai ales la acest ultim nivel, Un om care scrie este o fereastră deschisă spre mintea autorului, justificarea sa fiind cea de jurnal de creație, adică, mai exact, jurnal al actului de creație, singurul care contează și în afara căruia scriitorul se simte ruinat. Teama de a rata creația justifică alinturile sale, cînd e obligat să se încurajeze că își poate încheia proiectele („Stai puțin. De fapt, sînt Mircea Cărtărescu. Chiar sînt el, chiar sînt autorul cărților lui“), și tot asta îl absolvă pentru deprimismul său excesiv față de soarta literaturii, care-i apare dezastruoasă la fiecare nouă criză.
Ajuns la un moment de zenit nu doar al carierei, ci și al conștiinței sale scriitoricești, Mircea Cărtărescu se refugiază în sintagma ambiguă, de o modestie triumfătoare, „un om care scrie“. Nici mai mult, dar nici mai puțin decît atît. Scriitorul scrie așa cum alții lucrează pămîntul – o declarație de etică a muncii creatoare care îl apropie pe Cărtărescu de unul dintre eroii săi literari, Tudor Arghezi. Dar totodată, omul care scrie se recomandă drept altceva decît un profesionist al condeiului și un tehnocrat al literaturii. Într-o lume de scriitori rutinați, el abordează scrisul cu o seriozitate teologică. Scrisul este, pentru el, un fapt intim și grav, pe care refuză să și-l explice: „Nu știu să scriu. Pot uneori să scriu, dar de știut, nu știu“. Jurnalul lui Mircea Cărtărescu nu ne duce mai aproape de momentul acesta, de faptul acesta intim. Doar ne semnalează că el există cu adevărat.
Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.
