1924. Anul care l-a creat pe Hitler

1924 a fost anul pe care Hitler l-a petrecut în închisoare, ca autor al unui puci eşuat. A fost un an în care Hitler a citit și a scris mult, un an al discursurilor în sala de judecată și al unui proces pentru trădare, un an de plimbări prin curtea închisorii, declamîndu-și ideologia, în timp ce lucra la cartea-manifest Mein Kampf. Fragmentul de faţă, în traducerea Corinei Dobrotă, face parte din cartea cu acelaşi titlu aflată în curs de apariţie la Editura Litera. 

În prima zi a procesului, la două și jumătate după-amiaza, Hitler s-a ridicat de la una dintre cele zece măsuțe ale apărării așezate în fața sălii arhipline. După aproape patru luni în care nu mai vorbise deloc în public, după multe săptămîni în care vocea nu-i mai atinsese paroxismul oratoric, fără zile și nopți de exerciții de declamare și de intimidare, Hitler trebuia să se lanseze în momentul vieții sale fără prea mult antrenament. Așteptările erau mari printre jurnaliști, spectatori, chiar și printre judecătorii din complet. Cel care ținuse ostatic jumătate din guvernul bavarez, care își condusese 15 dintre oameni la moarte, care își cîștiga existența din vorbit (și strigat), dar care nu mai vorbise în public din noiembrie – era, în sfîrșit, gata să vorbească.

„Herr Hitler, sînteți chemat să dați declarația referitoare la poziția dumneavoastră și la modul în care ați fost implicat în această chestiune“, a rostit sentențios judecătorul Neithardt. Cu redingota neagră și medaliile de război, Hitler s-a ridicat cu toți cei 175 de centimetri înălțime.

„Cu permisiunea curții“, a început el într-o perfectă manieră avocățească, folosind un stil de politețe deliberată față de Neithardt, pe care l-a păstrat pe tot parcursul procesului. Hitler a scos imediat la înaintare introducerea pregătită cu datele sale biografice, insistînd că făcuse „patru ani și jumătate“ în armata germană și primise calificativul „foarte bine“. De ce, atunci, s-a întrebat retoric, un om antrenat să „se supună orbește superiorilor“ s-ar afla în „cel mai mare conflict din viața publică, adică cu așa numita Constituție?“ De ce era acuzat de înaltă trădare?

Deja aruncînd săgeți către detestatul guvern de la Weimar, Hitler s-a lansat într-un răspuns care va ocupa toată după-amiaza. Perorațiile sale întortocheate și melodramatice reaminteau de multe dintre discursurile lui politice, doar că erau chiar și mai lungi. După relatările vremii, discursul lui Hitler a ținut aproape patru ore, deși transcrierea de la proces sugerează că a durat aproximativ trei ore. La început, chiar și demagogul experimentat s a arătat „oarecum emoționat“, după cum spunea un martor. Dar și-a recîștigat repede stăpînirea de sine, dînd la iveală un șuvoi de cuvinte, gesturi, anecdote, aluzii istorice și date din biografia personală care au copleșit curtea și care păreau să poarte mulțimea pe valuri turbulente de indignare, pasiune și fățărnicie – cunoscutul torent hitlerist. Cînd judecătorul Neithardt a fost ulterior criticat că nu l-a întrerupt și nu i-a cerut să se refere strict la chestiunea discutată, a ridicat din umeri și a dat un răspuns patetic: „Nu era posibil să-i oprești potopul de cuvinte“.

Potopul lui Hitler a transformat povestea nazismului în propria sa poveste. Avea chiar și un început clasic de roman picaresc. „Ca tînăr de 16 ani și jumătate, a trebuit să încep să-mi cîștig pîinea de zi cu zi“, a spus. Declarația era o exagerare tipică (la acea vîrstă, tînărul Hitler era întreținut de familie; avea 18 ani cînd plecase de acasă și aproape 21 cînd cîștigase primii bani) și conținea una dintre imaginile sale preferate – „pîinea de zi cu zi“. Totuși, respectiva exagerare i-a permis să treacă ușor la politică. „La 17 ani, m-am dus la Viena și am învățat trei lucruri importante.“ Aceste trei lucruri, a spus, erau nedreptatea socială, „problema rasială“ (prin care se referea la evrei, pe care mereu i-a descris ca rasă, nu ca religie sau grup etnic) și perfidia marxismului. În propoziția următoare deja unise iudaismul cu marxismul, ceea ce reprezenta, a conchis el, „prăbușirea întregului stat modern“. Pe evrei îi numea „cel mai mare dușman… al umanității ariene“. Rezultatul acestei experiențe din tinerețe care îi deschisese ochii, a spus Hitler, a fost că „sosisem în Viena ca un cetățean al lumii și plecam [după cinci ani] ca antisemit convins“.

Declarația lui Hitler era tăioasă și lipsită de orice jenă. În primele cîteva minute ale discursului său, își expusese conceptele-cheie ale ideologiei sale politice. Plănuise să monteze o țintă uriașă pe scena politică și apoi s-o atace. Aruncase mănușa politicii bazate pe rasă, etichetîndu-se drept antisemit declarat (ca și cînd ar fi cîștigat un certificat de absolvire după ucenicia pe străzile rău famate din Viena). Totuși, faptul că se autodenumise „antisemit convins“ nu a șocat la fel de mult cum ar face-o azi. Oricît de reprobabil ar fi fost termenul, și oricît de mult îl respingeau mulți dintre germanii educați din vremea respectivă, antisemitismul era un aspect politic răspîndit și intens dezbătut în epocă.

Ca „dușman de moarte al întregului Weltanschauung marxist“, schițase viziunea sa apocaliptică despre viitorul Germaniei și oferea o cale de salvare. „Fie această otravă rasială, această tuberculoză în masă prosperă în națiunea noastră și Germania moare de infecție la plămîni, fie eliminăm [boala] și Germania poate să se dezvolte.“ Antidotul la această „otravă rasială“ (adică iudaismul) nu este „analiza calmă“, spunea el, ci o politică de „fanatism intens, nemilos, brutal… care să scoată poporul [german] din sclavie“.

Cei care veniseră în ziua aceea rece să vadă artificii în sala de judecată de la vechea școală militară nu au fost dezamăgiți. Procesul de înaltă trădare al fostului recrut Adolf Hitler în mod evident nu urma să fie plictisitor. Nu avea să urmeze calea normală legală spre deznodămîntul incert. Agitatorul din berării nu va sta pasiv și nu va lăsa ca procesul cel mai răsunător din ultimii ani să fie decis de avocați și de judecători. Acesta era un eveniment politic – va avea el grijă de asta. Deși Hitler era judecat împreună cu alți nouă acuzați, inclusiv generalul Ludendorff, era procesul său. „Pentru Hitler, procesul însemna continuarea propagandei sale politice, dar cu mijloace juridice“, scria istoricul Ernst Deuer-lein, amintind dictonul lui Clausewitz, potrivit căruia războiul e continuarea politicii prin alte mijloace. Hitler juca acum în fața unui public diferit.

„Pumnul și creierul“

În sala de judecată și prin intermediul ziarelor din München va ajunge, în sfîrșit, la cei care nu ar fi venit niciodată la una dintre gălăgioasele sale întruniri. Ba chiar mai bine, cu ajutorul numeroaselor ziare din Germania epocii pre-radio, va ajunge la mulți care nu i-ar putea auzi direct vocea – populația din afara Bavariei. Nu era deloc rău că ziarul cel mai prestigios din Berlin, Berliner Tageblatt – vocea autorității, New York Times din Germania vremii –, publicase un titlu mare pe prima pagină, în prima zi: „Începutul procesului pentru înaltă trădare de la München“. În ciuda naturii sale prolixe, discursul de deschidere al lui Hitler – și stilul său oratoric – vrăjise audiența. „Știe cum să se folosească de toate modulațiile vocii sale uneori cavernoase“, scria respectatul Frankfurter Zeitung. Deși nu-l privea cu ochi buni pe liderul nazist – sofisticatul ziar era dedicat unei ordini liberal-democrate într-o nouă Germanie care semnase Tratatul de la Versailles –, cotidianul deținut de evrei i-a permis oricum reporterului să-i aducă laudele cuvenite lui Hitler ca actor și să explice publicului neinițiat unele dintre trucurile sale magice. „Își îndulcește vocea, apoi urcă gradat tonul pînă la un strigăt dramatic, chiar un țipăt răgușit. Apoi, vocea i se frînge de tristețe cînd vorbește despre camarazii căzuți. Își bate joc cu dispreț de lașitatea dușmanilor. Subliniindu-și cuvintele cu gesturi vioaie, Hitler își rotunjește finalul frazelor cu ambele mîini, scoate în evidență un comentariu ironic sau jignitor arătînd cu degetul către procurorul-șef și își folosește capul și chiar întregul corp pentru a da greutate cuvintelor. Impactul retoric e puternic.“ Părea ca și cum un vizitator din lumea înaltei culturi și a mărețelor idealuri făcea o plimbare prin mahalale și descoperea că lucrurile sînt mai interesante decît se așteptase.

Scopul lui Hitler, pe lîngă acela de a ocupa după-amiaza cu perorațiile sale, era să se prezinte pe sine și mișcarea sa drept ultimul bastion contra prăbușirii Germaniei în haos – ceea ce numea, cu o referință clasică tipică, un „sfîrșit cartaginez“ (Cartagina, pe coastele de nord ale Africii, a fost distrusă cu brutalitate de romani în 146 î.Hr.). „Sîntem pierduți dacă Germania nu se trezește din letargie și nu recunoaște că politica… nu se face pe acest pămînt cu ramura de măslin, ci mai degrabă cu sabia.“ Partidul nazist, a subliniat, era fondat „cu scopul precis de a salva Germania“ în „lupta sa din ceasul al unsprezecelea“. Mișcarea nazistă oferea două condiții esențiale pentru salvarea Germaniei: „pumnul și creierul“.

Creierul, în palatul din nori al lui Hitler, era propaganda – un concept versatil, care pentru el includea totul, de la discursuri la afișe, la marșuri cu fanfara prin orașe, la muzică, sloganuri, chiar și uniformele pe care le purtau el și adepții săi (includea și trucul lui Hitler de a intra în sală prin spatele publicului, nu de după podium). Propaganda era, într-adevăr, totalitatea ornamentelor stilistice ale politicii și era treaba celor care doreau să muncească folosind creierul.

Pumnul era un alt aspect – forța, puterea, mușchii, lucrul manual. Gesticulînd din mîini în fața unui public atent, a descris „Divizia noastră a «Furtunii»“ ca fiind „oamenii pumnului“. Scopul lor, a insistat Hitler, nu era militar, ci mai degrabă de a-i proteja pe naziști și întrunirile lor de atacuri din partea unor „unități de protecție“ organizate de comuniști și de socialiști. „Fiecare german ar trebui să aibă dreptul de a-și apăra idealurile în care crede și de a-și folosi pumnii pentru a-i doborî pe cei care își folosesc pumnii pentru a-l opri sau pentru a împiedica adevărul să iasă la iveală.“

O declarație șocantă, dar care susținea fără rușine violențele din politica anilor 1920, și care era, de fapt, o prefigurare corectă a anilor de lupte de stradă care vor urma. Delectîndu-se cu retorica sa belicoasă, Hitler a declarat că „problema rasială“ era „aspectul cel mai grav și mai profund“ cu care se confrunta Germania, și că soluționarea „problemei evreiești“ pe care o combina cu „problema marxistă“ putea să vină „nu de la un birocrat guvernamental, ci doar de la un instigator [Feuerkopf] care poate trezi sentimentele naționale“. Acest personaj pătimaș va fi, desigur, chiar Hitler. „Refuz să fiu modest cu privire la ceva de care știu că sînt capabil“, a spus. 

Peter Ross Range a fost corespondentul revistei Time în Germania și Vietnam, în anii 1960 și 1970, corespondent la Casa Albă, pentru US News & World Report. Face parte din comitetul Institute of Politics de la Harvard’s Kennedy School of Government şi este editor al revistei politice Blueprint.