„Istoria Zuleihăi este despre emanciparea femeilor“ – interviu cu scriitoarea Guzel IAHINA

Laura CÂLŢEA
Publicat în Dilema Veche nr. 757 din 23-29 august 2018
„Istoria Zuleihăi  este despre emanciparea femeilor“ – interviu cu scriitoarea Guzel IAHINA jpeg

De origine tătară, scriitoarea Guzel Iahina (n. 1977) a absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Școlii de Cinematografie, secția scenaristică. Inspirată din relatările bunicii sale, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul Zuleiha deschide ochii a primit mai multe premii prestigioase și a fost tradus în limba română de Luana Schidu la Editura Humanitas Fiction. 

Există o întreagă literatură a deportării și a Gulagului în Rusia. Ce v-ați dorit să aduceți nou scriind această carte?

Într-adevăr, în Uniunea Sovietică și în Rusia există o bogată tradiție de literatură despre Gulag și unii critici chiar consideră că romanul Zuleiha deschide ochii face parte din acest tip de literatură. Însă, atunci cînd scriam romanul, eu nu aveam un scop ambițios de a adăuga ceva la ce a fost spus de scriitorii clasici, de Soljenițîn, de Șalamov, de Evghenia Ginsburg. Nu, mai degrabă voiam să spun o poveste care mă afecta și mă emoționa pe mine foarte puternic și era o istorie inspirată din destinul bunicii mele, pentru că sursa principală de emoție și de inspirație pentru acest roman a fost destinul ei. Așa că voiam pur și simplu să spun această poveste, s-o descopăr și eu și, de asemenea, s-o inventez. Voiam ca, pornind de la această biografie, să creez un mit, mitul femeii care, dintr-o dată, primește o a doua viață și-și trăiește această a doua viață complet diferită de prima. Nu îndrăzneam să mă gîndesc că continui tradiția romanului de lagăr, ci, din contra, mi-am interzis să citesc orice literatură pe acest subiect, pentru că înțelegeam că influența acestei literaturi e, oricum, deja foarte puternică asupra mea și, dacă aș fi recitit Șalamov sau Soljenițîn, cu siguranță această influență ar fi fost și mai puternică. Am vrut să evit asta și, de aceea, pe tot parcursul scrierii am citit doar chestii documentare, non-ficțiune, și mă uitam la filme. Dar nu am recitit clasicii literaturii de Gulag.

Care a fost cea mai grea parte a documentării și a scrisului?

Privirea de ansamblu mi-a dat-o literatura științifică: am citit teze de doctorat, cărți și cercetări dedicate deportării chiaburilor, lagărelor de muncă care s-au fondat în anii ’30 ai secolului trecut în Uniunea Sovietică. Privirea dinăuntru mi-au dat-o memoriile acelor oameni care au fost deportați și care, ulterior, și-au scris amintirile despre acea epocă. Tot aici, la acest capitol, aș trece și amintirile bunicii mele care nu a scris nimic, dar mi-a povestit despre anii exilului siberian și, de aceea, a fost o încercare pentru mine să fac legătura emoțională cu aceste amintiri. O altă sursă importantă au fost filmele despre colectivizare, despre asuprirea chiaburilor și despre înființarea colhozurilor, filme documentare filmate chiar atunci în anii ’30 ai secolului trecut. Erau filmele lui Eisenstein, ale lui Dovjenko, regizori sovietici importanți, și aceste filme îți permiteau să vezi, pe lîngă actori, fețe autentice de țărani și, așa, puteai să încerci să-i înțelegi mai bine.

În ciuda ororilor deportării și ale condițiilor de trai, există un minunat mesaj optimist în cartea dvs. referitor la legăturile dintre oameni, la umanitatea care rezidă în noi. Este acest optimism un crez de viață?

Pentru mine era foarte important să-mi păstrez atitudinea sufletească pe care o păstrase bunica mea față de experiențele din deportare. Ea a povestit despre cei 16 ani petrecuți în Siberia, pe de o parte cu groază, desigur, pentru că au fost multe lucruri terifiante, îngrozitoare, au murit foarte mulți oameni, și pe drum, și în timp ce construiau acolo sătucul lor în taiga. Dar, în același timp, în amintirile ei apărea acest motiv al căldurii, pentru că acolo, în taiga, încercuiți fiind de pădurea de nepătruns, oamenii erau nevoiți să stea aproape, să se sprijine unul pe celălalt și, în final, acest spirit al înfrățirii, această căldură, se percepea foarte clar în povestirile bunicii. Așa că mi-am formulat un obiectiv creativ, și anume să scriu despre o temă dificilă, dar fără să o fac apăsătoare. Mi-am dorit astfel să atrag cititorul după mine, ca el să poată să pășească peste partea apăsătoare a evenimentelor și să simtă eroul din punct de vedere emoțional și să simtă, mai ales, acest sentiment de căldură sufletească.

Unul dintre cele mai impunătoare personaje este Murtaza, soțul Zuleihăi, reprezentant al lumii patriarhale, dominată de tradiții și foarte puțin, sau chiar deloc, deschisă la nou. Moartea lui Murtaza, de la începutul romanului, poate fi privită simbolic drept moartea necesară a lumii vechi pentru nașterea acestei lumi noi în care învață să trăiască Zuleiha?

Pentru povestea Zuleihăi era foarte important ca lumea în care trăia inițial să fie distrusă complet, să nu mai rămînă nimic din ea și, cumva, din această lume complet arsă, distrusă, ea să se mute într-o lume nouă. De aceea, era necesar, desigur, să i se taie toate legăturile cu lumea veche și, strict din punct de vedere al dramaturgiei, moartea lui Murtaza era absolut necesară, la fel ca și moartea soacrei, un personaj de asemenea important, la fel și privarea de casă, totul pentru ca ea să rămînă singură, și această singurătate cosmică să-i dea posibilitatea să se îndrepte spre o nouă viață. Pentru că întreaga istorie a Zuleihăi este istoria descoperirii unei noi vieți complet diferite de cea de dinainte, în care omul este nevoit să se transforme total.

Se poate vorbi despre o transformare și o naștere a feminității în această lume nouă? O naștere care nu era posibilă în lumea veche?

Putem să vorbim despre o emancipare a femeii care s-a petrecut în Uniunea Sovietică. Și ăsta a fost, într-adevăr, un proces puternic și extrem de rapid, pentru că femeile sovietice au primit dreptul la vot, și toate celelalte drepturi egale cu ale bărbaților, în anul 1917; după Noua Zeelandă și Suedia, URSS au fost a treia țară care a acordat aceste drepturi. Zuleiha face parte dintre aceste femei și faptul că ea, dintr-o stare subalternă, de sclav, se transfomă într-o femeie puternică și independentă corespunde adevărului istoric. Istoria Zuleihăi este despre emanciparea femeilor, dar, în același timp, și despre nașterea principiului feminin în interiorul omului. Pentru că, la începutul poveștii, Zuleiha îndeplinește toate rolurile feminine, fără totuși, cumva, să fie o femeie. Ea nu știe ce e dragostea bărbatului, nu știe ce e dragostea copilului, iar, la final, cînd preia asupra sa funcțiile bărbatului, mergînd să vîneze în taiga, cîștigîndu-și existența, luînd decizii independente, dacă să rămînă cu un bărbat sau nu, la sfîrșit, deci, în ea se naște și trăiește o adevărată femeie.


– Scriitoarea Guzel Iahina. Foto: Cosmin Băluţă pentru vertizontal.ro

foto credit cosmin baluta vertizontal2 jpg jpeg

Se poate spune că aceasta este lumea nouă, cea în care femeia poate să aleagă ce viață să aibă și pe cine să iubească?

Perfect adevărat, pentru ea aceasta este o eliberare, este o descoperire a sinelui. Pentru mine, ca autor, a fost foarte important ca Zuleiha să fie cea care ia decizia dacă să rămînă cu un bărbat sau nu. Pentru că acele probleme care apar în fața ei sînt probleme eterne pînă la urmă, nu țin de o perioadă istorică. Femeile se confruntă dintotdeauna cu ele: ce să faci atunci cînd te-ai îndrăgostit de cine nu trebuie, de un dușman, de exemplu? Să rămîi cu el sau să nu rămîi? Să te sacrifici de dragul copilului sau nu? Și, dacă te sacrifici de dragul copilului, poți după aceea să-i ceri să te răsplătească pentru asta sau nu? Și, pînă la urmă, eu mi-aș dori ca Zuleiha să răspundă la acele întrebări pe care și le pun femeile astăzi. Adică romanul să fie, pe de o parte, istoric și, pe de alta, non-istoric.

Ignatov, celălalt mare personaj al romanului, este diferit de profilul obișnuit al conducătorului de lagăr comunist, el își pune probleme de responsabilitate și moralitate. Ce mai înseamnă responsabilitatea și moralitatea în această lume nouă, comunistă?

La întrebarea ce sînt moralitatea și responsabilitatea în noua lume, fiecare răspundea în modul propriu. Pentru că exista un răspuns dictat de ideologie și un răspuns personal. Și, foarte adesea, răspunsul ideologic nu corespundea cu răspunsul individual. Și asta se și întîmplă cu Ignatov, în cele din urmă. Ignatov, desigur, pentru mine, este al doilea personaj principal, la egalitate cu Zuleiha. El întruchipează relația conflictuală dintre victime și călăi. Pentru că, inițial, el consideră că este de cealaltă parte a baricadei față de cei pe care-i duce în Siberia, de partea călăilor. Dar, pe măsură ce avansăm în povestire, Ignatov începe cu atît mai mult să se îndoiască de acest lucru. Și, în cele din urmă, își dă seama că sînt cu toții de aceeași parte a baricadei. Într-o parte este el, împreună cu toți acești țărani deschiaburiți și, de cealaltă parte, de fapt, este doar moartea. Aș vrea să arăt că această graniță între călăi și victime adesea era transparentă, poroasă, și cei care erau călăi, adesea deveneau victime, iar cei care erau victime, uneori fugeau în tabăra călăilor. Ivan Ignatov este rupt între două idei, între două răspunsuri: un răspuns uman și unul ideologic. Pe de o parte, el trebuie să-i păzească pe cei pe care-i duce în Siberia, trebuie chiar să-i omoare, dacă se gîndesc să evadeze, dar, în același timp, este nevoit să le dea de mîncare, să le găsească hrană, medicamente, să le asigure un adăpost. Într-un anumit sens, el devine un părinte pentru ei. Și tocmai asta îl ajută, în cele din urmă, să aleagă partea sa umană, făcînd alegerea finală.

Mi s-a părut că e vorba despre două feluri de supraviețuire în roman: una este lupta pentru supraviețuirea fizică, pentru hrană, adăpost, medicamente, și cealaltă este supraviețuirea spirituală, prin artă. Poate fi văzută arta ca o cale de supraviețuire, de evadare?

Perfect adevărat. Și, în legătură cu supraviețuirea spirituală, rolul principal în roman este jucat de acel grup de intelectuali din Leningrad, așa-zisele „resturi leningrădene”, un grup de oameni de care nimeni n-are nevoie, niște resturi pentru că sînt lipiți la trenul lui Ignatov într-una dintre stații. Și tocmai acești oameni, ridicoli, absurzi, slabi, prost îmbrăcați, se dovedesc a fi mai puternici decît mulți țărani, ai fi zis adaptați și puternici, reușind în cele din urmă să se dovedească puternici sufletește și să rămînă în viață. Aici mi-am permis să mă folosesc de autoritatea auctorială și să-i las în viață fiindcă, pentru mine, asta a fost important și din punct de vedere simbolic. Desigur, în viață, probabil, lucrurile s-ar fi petrecut mult mai tragic și, în realitate, cel mai probabil, acești oameni ar fi murit în Siberia. Dar, pentru mine, faptul că ei au rămas în viață este foarte important, pentru că forța spiritului adesea se dovedește a fi mai puternică decît forța trupească. În ceea ce privește posibilitatea artei de a fi o cale de supraviețuire, creația pictorului leningrădean care pictează în clubul local ceva care seamănă cu o Capelă Sixtină reprezintă pentru mine un fel de teritoriu al libertății. Este un spațiu unde au acces doar cei care sînt liberi, care pot crea, și asta este cea mai bună metodă de supraviețuire, de a te păstra pe tine însuți.

Deși roman de debut, Zuleiha deschide ochii a avut un mare succes la apariție, fiind lăudat de Ulițkaia și Vodolazkin. Dar se spune că nu primul roman e cel mai greu de scris, ci al doilea. Cît este de greu să scrii după un asemenea succes?

Mulțumesc pentru această întrebare! (Rîde) Este foarte greu să scrii, într-adevăr, după un asemenea roman, este incredibil de greu! Și acum vorbesc cu atîta ușurință despre asta pentru că am terminat de scris al doilea roman. [A apărut, în luna mai, în librăriile rusești – n.r.] Dar istoria scrierii acestui roman a fost una foarte dificilă. Pe de o parte, fenomenul celui de-al doilea roman este o treaptă cu care mulți scriitori se luptă. Pe de altă parte, este și o responsabilitate față de cititorii cărora le-a plăcut primul roman. Și e vorba și de un nivel de așteptare care se creează după primul roman. Toate astea au făcut să-mi fie greu să scriu și, în plus, mai greu a fost și faptul că primul roman mă ținea prinsă și forța lui de atracție era atît de mare încît toate tentativele mele ulterioare de a scrie ceva păreau niște repetiții ale poveștii Zuleihăi. Am avut nevoie de foarte mult timp ca să ies din sfera de atracție a primului roman. Și sper că am reușit pentru că îmi dădeam seama foarte clar că-mi propuneam să scriu un cu totul alt text. Și acum acest text e gata. Romanul se numește Copiii Volgăi și spune, de asemenea, o poveste umană pe fondul unor evenimente istorice extrem de grave. Este povestea unui neamț rus, un educator de la țară care predă limba și literatura germană, și care trăiește în Republica Nemților de pe Volga – pentru că pe rîul Volga a existat multă vreme o republică autonomă în care locuiau nemți –, iar romanul are ca subiect chiar istoria acestei republici sovietice, împletită foarte strîns cu o istorie umană.

a consemnat Laura CÂLȚEA

Foto sus: Daniel Anghelescu pentru vertizontal.ro

999 16 coperta jpg
Reducția retoricii
În Eșarfe în cer (2012), Dumitru Crudu scrie despre moarte pornind de la o situație concretă, de fapt persistînd în situația concretă.
p 17 2 jpg
Celălalt pe care-l adoram
Cu toate acestea, Marx può aspettare rămîne un film găurit, incapabil să se închidă rotund.
999 17 PBreazu jpg
Un tunel creativ
Vocea lui Del Rey rămîne centrală și omniprezentă, la fel ca în operele precedente.
999 21 jpg
Delirul realității
Poate că o explicație ar fi că din trunchiul memorialisticii naziste a ieșit un trunchi mai mare, al memorialisticii Holocaustului.
Catre mine afiș spectacol jpg
Spectacolul „Către mine” de la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” închide ediția a șasea a atelierelor de scris pentru adolescenți organizate de Control N
Asociația Culturală Control N și elevii Colegiului Național „Gheorghe Lazăr” (Trupa As) vă invită la spectacolul de teatru „Către mine“.
featured image (5) jpg
Povestea ascunsă a Palatului Versailles: De la o cabană de vînătoare la un obiectiv turistic impresionant
Pornind de la o cabană de vînătoare, Palatul Versailles s-a transformat în unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din Franța.
poster Dry Cleaning 31 05 jpg
Curățătoria punk
Post-punkerii britanici Dry Cleaning (left-field art rockers sau spoken-word punkers, cum au fost ei descriși de presa muzicală) vor concerta în premieră la București, miercuri, 31 mai, după ora 20:00, la Control Club.
998 16 coperta 1 jpeg
Nebănuite sînt căile prozatorului – de la experimentul burlesc la policier –
Dacă şi-a propus să angajeze energii cinegetic-detectivistice, atunci Femeia de marţipan e un roman detectivistic ratat, în opinia mea.
p 17 jpg
Pîntecul lumii
Cu un ochi la spiritualitate și celălalt la cinema
998 17 audio cover jpg
Levant la Gărîna
Ibrahim Maalouf, cîndva un promițător talent în jazz, e pe cale să devină un superstar world music după nominalizarea Grammy
comunicat institutul cervantes omagiu mircea cartarescu jpg
Mircea Cărtărescu, omagiat la Institutul Cervantes din București
Cu prilejul decernării Premiului FIL pentru Literatură în Limbi Romanice, ediția 2022, în cadrul celei de-a 36-a ediții a celui mai mare tîrg de limbă spaniolă.
Apa lacului nu e niciodata dulce jpg
Apa lacului nu e niciodată dulce - fragment
Acel împreună mă înghite ca o închisoare, e un noi în care nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să locuiesc.
2nd NEW draft poster FINAL med jpg
Ultimele zile de înscrieri la New Draft, rezidența în care îți scrii propriul scenariu de lungmetraj și lucrezi cu producătorii Ada Solomon, Tudor Giurgiu și Bianca Oana
”Prezența producătorilor Ada Solomon, Tudor Giurgiu și Bianca Oana este cadoul nostru de mijloc de drum pentru participanți.
997 16 Bilete de sinucigas jpg
Groaznica sinucidere din strada Micsandrelor
Aș fi preferat ca Bilete de sinucigaș să fi avut pur și simplu paginile albe
p 17 2 jpg
Puncte de vedere
Între David Cronenberg și Michael Mann, acest thriller turcesc sună prea adevărat
997 17 Breazu jpg
După 29 de ani
Fuse, noul album al duo-ului britanic, merită o inimioară roșie – „What is left to lose? / Nothing left to lose”.
997 21 Iamandi jpg
Evadările de la Auschwitz
Jonathan Freedland sugerează că Rudolf Vrba și Alfréd Wetzler au fost primii evrei care au reușit să evadeze de la Auschwitz.
Book cover jpg
copertă Murmur jpg
Dincolo de bine și de rău
Bun, în tot cazul, ușor melancolic, ușor retro, noul roman al lui Mircea Pricăjan e o meditație la sensurile încurcate ale istoriei.
996 17 Eroine jpg
Cîteva ipostaze feminine în teatrul recent
O mutație subtilă s-a produs în teatrul românesc în ultima vreme: perspectiva feminină este integrată tot mai des în spectacole și recunoscută subliminal ca parte din standardul scenic.
p 23 2 jpg
Daniel Spoerri – Noul Realism, EAT ART și „tablourile-capcană“
În acest an, între 19 și 28 mai, are loc la Romaero Băneasa un nou tîrg internațional de artă contemporană, MoBU.
GR Headshot   Credit Andrew Macpherson jpg
Actorul Geoffrey Rush vine la TIFF.22
Strălucire va avea o proiecție specială la TIFF, în prezența actorului.
Mostenitorii 13mai landscape 1080 jpg
“Moștenitorii României muzicale”: recital-eveniment susținut de pianistul George Todică, laureat al Concursului internațional “George Enescu”
George Todică va interpreta un program cu opusuri celebre semnate de Enescu, Ravel, Rahmaninov și Chopin.
995 16 coperta1 jpg
Kituri de supraviețuire
Toate cele trei poete înțeleg poezia ca pe o formă subtilă de diversiune.

Adevarul.ro

image
„Secretul japonez pentru o viață lungă și fericită“. Cei mai longevivi oameni au aceste două trăsături de personalitate
Cei mai mulți centenari au trăsături de personalitate similare, care contribuie la creșterea duratei de viață, potrivit unui studiu.
image
Halep, prima veste bună după o lungă perioadă: Situația paradoxală cu care se confruntă
Constănțeanca de 31 de ani traversează un sezon trist, per ansamblu.
image
Angajată băgată în comă de patron. Bărbatul a fost arestat. „Ce, vrei să demisionezi?“
Femeia a fost sechestrată și lovită cu un topor în momentul în care a mers la firmă să-și depună demisia. Angajata a ajuns la spital în comă de gradul unu. Soțul acesteia a sunat imediat la 112.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.