Ne (mai) trebuie adevărul?

● Harry G. Frankfurt, De tot rahatul. Adevărul despre bullshit / Pe bune. Adevărul despre adevăr, traducere de Mihai Mororiu, Editura Baroque Books & Arts, 2018. 

În noaptea incendiului de la Colectiv (30 octombrie 2015), Nicolae Bănicioiu, pe atunci ministru al Sănătăţii, declara că „medicii noştri pot face faţă cu brio oricărei situaţii“. Curînd s-a dovedit că sistemul medical românesc nu avea nici măcar condiţii elementare pentru a îngriji pacienţi arşi, astfel că declaraţia lui anunţa, de fapt, un dezastru de proporţii: medicii români au fost depăşiţi de situaţie, tinerii arşi au fost trimişi în străinătate, unii prea tîrziu, deja cu infecţii nosocomiale care le-au fost fatale, alţii rămînînd marcaţi pe viaţă din cauza tratamentului inadecvat (citiţi pe site-ul revistei noastre mărturia Alexandrei Furnea, „Viaţa nu merge înainte“). 37 de supravieţuitori ai incendiului au murit ulterior în spitale, deşi mulţi dintre ei ar fi putut fi salvaţi. Dacă ar deţine o conştiinţă, Nicolae Bănicioiu ar fi „încărcat“ de acele morţi şi acum n-ar mai deplînge – cu ipocrizie, inconştienţă, aroganţă? – faptul că atunci „s-au găsit de toate“, iar el a fost „nedreptăţit“. Întorcîndu-ne la declaraţia lui din momentul tragediei, a fost Bănicioiu un bullshitter (un impostor) sau un mincinos? Altfel spus, cît de mare este vina lui de a fi afirmat ceva ce nu era / nu s-a dovedit a fi adevărat?

Cele două eseuri ale moralistului american Harry G. Frankfurt (n. 1929), profesor de filozofie de-a lungul timpului în universităţi precum Oxford, Yale şi Princeton, te ajută să înţelegi natura bullshit-ului (balivernă, trăncăneală, abureală, şarlatanie), distincţiile extrem de nuanţate faţă de minciună, precum şi importanţa, necesitatea, utilitatea adevărului. Eseul său „Despre bullshit“ a apărut iniţial într-o revistă americană în anul 1986, fiind publicat aproape două decenii mai tîrziu sub formă de broşură, fiind urmat şi de o continuare/completare intitulată „Despre adevăr“. Ediţia românească le reproduce pe amîndouă, aşezîndu-le în oglindă, astfel că micul volum are două coperte inversate. În primul eseu, Harry G. Frankfurt analizează conceptul de bullshit ca formă a discursului care încearcă cu orice preţ să convingă fără a se preocupa de adevăr. Spre deosebire de bullshitter (impostor), mincinosul face eforturi să ascundă adevărul tocmai pentru că îi pasă de adevăr.

Pentru a ne întoarce la personajul nostru, deopotrivă de tristă amintire şi de sfidătoare prezenţă, e greu de argumentat că lui Nicolae Bănicioiu, cel lipsit de conştiinţă, îi păsa cîtuşi de puţin de adevăr în momentul tragediei de la Colectiv, el voia în mod deliberat doar să convingă opinia publică de faptul că ar fi fost competent să conducă eficient un sistem medical bine dotat. În cuvintele moralistului Harry G. Frankfurt, Bănicioiu n-a respins autoritatea adevărului, ci a sfidat-o ignorînd adevărul cu totul, dovedindu-se astfel un duşman mai mare al adevărului decît un simplu mincinos. Impostorul Bănicioiu n-a fost preocupat de „cerinţele mai austere şi mai riguroase ale minciunii“, n-a încercat să contrafacă contextul, s-a bazat doar pe o declaraţie neechivocă spusă tranşant, intenţia fiind de denaturare în scop propriu, nu de îndepărtare de o înţelegere corectă a realităţii. Motiv pentru care, dacă în cazul unei minciuni elaborate, care mimează îndeaproape structura adevărului, te poţi raporta uneori cu admiraţie, în cazul arogantului Bănicioiu am rămas cu un sentiment de bătaie de joc şi, mai ales, cu indignare. „Deşi riscul de a fi prins este aproximativ egal în ambele cazuri, consecinţele pe care le are de tras făptaşul sînt în general mai puţin severe pentru bullshitter decît pentru mincinos“ este nuanţa asupra căreia insistă moralistul american şi are dreptate: Nicolae Bănicioiu s-a întors recent pe scena politicii active ca deputat în partidul lui Victor Ponta, Pro România.

După această demonstraţie a felului în care eseul filozofic al lui Harry G. Frank­furt poate avea aplicaţii practice, n-a mai rămas loc să discut şi a doua parte a cărţii (din care preiau însă fragmentul de mai jos), unde filozoful explică ce anume dă importanţă adevărului şi de ce indiferenţa faţă de adevăr în această epocă a post-adevărului pe care o traversăm reprezintă ceva atît de rău. Îl citez însă, în chip de concluzie, cu acest avertisment: „Civilizaţiile n-au evoluat niciodată sănătos şi nici nu au cum să evolueze sănătos în lipsa unor mari cantităţi de informaţii factuale de încredere. Nu au cum să înflorească dacă sînt permanent contaminate de convingeri greşite. Pentru a întemeia şi susţine o cultură avansată, trebuie să evităm şubrezirea fie prin eroare, fie prin ignoranţă. Trebuie să cunoaştem – și, desigur, trebuie să și înțelegem cum să folosim cel mai eficient – un foarte mare număr de adevăruri. Acesta nu este doar un imperativ social. Se aplică și fiecăruia dintre noi, individual. Oamenii au nevoie de adevăr pentru a-și croi eficient calea prin hățișul de pericole și șanse pe care îl traversează fără excepție de-a lungul vieții.“

***

Harry G. FRANKFURT
Adevărul despre adevăr (fragment)

Trăim vremuri în care, oricît ar suna de straniu, multe persoane, altfel cît se poate de cultivate, consideră adevărul nedemn de respect. Numeroși sceptici și cinici deloc tulburați de importanța adevărului (sau, strîns legat de el, de însemnătatea respectării restricțiilor de mult stabilite în legătură cu plagiatul) au început să răsară printre autorii de bestseller-uri și în rîndul celor laureați cu diverse premii, al jurnaliștilor de la cele mai mari ziare, dar și printre istorici respectați pînă acum, biografi, memorialiști, teoreticieni ai literaturii, romancieri – și pînă și printre filozofi de la care, mai mult decît de la alții, ar fi fost în mod normal de așteptat să fie mai responsabili. Acești adversari neobrăzați ai bunului-simț – membri ai unui anume subgrup emblematic de-al lor și-au luat numele de „postmoderniști“ – tăgăduiesc în stil sfidător și îngîmfat că adevărul ar avea orice realitate obiectivă autentică.

Prin urmare, merg mai departe și contestă că adevărul merită obligatoriu considerație sau respect. Ajung chiar să respingă vehement o prezumție care nu este doar fundamentală pentru orice cercetare sau gîndire responsabilă, ci ar părea și total inofensivă, superficial privind: presupunerea că „așa cum arată faptele“ ar fi o noțiune utilă sau, cel puțin, o noțiune cu înțeles. Cît despre considerația și respectul care în mod obișnuit credem că li se cuvin faptului concret și adevărului, părerea postmoderniștilor este că, pînă la urmă, acordarea unor asemenea merite rămîne la libera alegere. După cum insistă ei, totul depinde de cum privești lucrurile.

Inutil să o spunem, ni se întîmplă tuturor foarte des să identificăm, principial și cu încredere, anumite afirmații ca fiind adevărate, iar altele, false. Gînditorii postmoderniști nu se lasă însă deloc intimidați de faptul incontestabil că această practică este acceptată în tot locul. Oarecum și mai surprinzător, nu se lasă descumpăniți nici măcar de efectele și consecințele ei adesea valoroase. Motivul acestei îndărătnicii neclintite este că, potrivit liniei gîndirii postmoderniștilor, deosebirile pe care le facem noi între ce este adevărat și fals sînt în ultimă instanță ghidate de nimic mai indiscutabil obiectiv și mai convingător autorizat decît de propriile noastre puncte de vedere individuale. Sau, într-o altă variantă a doctrinei, nu perspectivele personale sînt cele care preiau comanda, ci constrîngerile care ne sînt impuse, tuturor, fie de cerințele stringente, economice și politice, fie de obiceiurile și tradițiile cu mare forță de motivare din societate.

În esență, punctul de sprijin pe care se bizuie postmoderniștii este doar acesta: ceea ce o persoană consideră ca fiind un adevăr este fie pur și simplu determinat funcție de punctul ei de vedere, fie de ceea ce este obligată să considere adevărat din cauza diverselor presiuni sociale complexe și inevitabile.