Ochi de prozator
● Bogdan Răileanu, Dinții ascuțiți ai binelui, Editura Humanitas, 2018.
Dinții ascuțiți ai binelui este un roman profesionist și care se citește cu plăcere, lucru cu atît mai remarcabil cu cît autorul, Bogdan Răileanu, abia ce a debutat, anul trecut, cu un apreciat volum de proză scurtă intitulat Tot spațiul dintre gîndurile mele. E o carte despre lumea contemporană, urmărită prin două jaloane, inevitabil, simbolice: mănăstirea și lumea interlopă. În Mănăstirea Scărarului moare starețul, iar cel nou ales introduce tot felul de rînduieli neobișnuite, care încearcă să împace ortodoxia cu lumea modernă. Comunitatea izolată de călugări, tot mai radicalizată în programul ei de asumare a păcatelor celorlalți, se transformă într-o sectă pe care poliția o înăbușă, iar mitropolia o anihilează mediatic. Totodată, în Bucureștii interlopi, mafiotul Maldini își manageriază bordelurile și își pedepsește rivalii, este arestat și își descoperă un cancer. Tot felul de semne pe care le primește îl îndrumă spre aceeași mănăstire prahoveană, unde trebuie să-și împlinească o nouă misiune, după ce și-a abandonat vechile obiceiuri.
E reconfortant să observi că, alegîndu‑și drept cîmp de observație două medii sociale sensibile, mănăstirea și lumea interlopă, romancierul nu are gust pentru pamflet, altfel foarte la modă și la îndemînă, și nici pentru autenticismul argotic „verde-ntre ochi“, de gust îndoielnic atunci cînd nu este perfect reglat stilistic (și nu e niciodată!). Intuiția sau obiceiul îl ajută să facă din călugării de la mănăstirea prahoveană a Scărarului niște făpturi credibile, iar din mafiotul bucureștean Maldini un personaj cu dileme etice reale, care inspiră empatie. Autorul își stăpînește universul ficțional: nici nu se lasă dominat de aura mediilor descrise, nici nu se dorește un dictator al acestui spațiu. Mă întreb dacă acest lucru se datorează apariției îmbucurătoare de tineri prozatori care vin din afara Literelor: Răileanu e copywriter în viața civilă. Dar, pentru că nu cred în determinism, bănuiesc că explicația e alta.
Bogdan Răileanu este un foarte bun observator, reliefînd sugestiv premisele oricărei situații narative. Toate personajele – chiar toate! – care își fac apariția în paginile cărții sale sînt interesante, fac parte dintr-o lume fascinantă, pe care aerul lor ușor distrat le permite să o înregistreze cu detașare. Cămătarul Maldini vede copacii înmugurind, primăvara, în timpul unei expediții de pedeapsă. Alt mafiot, Dumitru, regretă că trebuie să-l pocnească pe un client necooperant, pentru că în casa acestuia miroase a ouă ochiuri, ceea ce îi amintește de copilărie. Un tînăr călugăr e fascinat de unghiile cu oja sărită ale unei turiste de la mănăstire. O avocată bea noaptea o sticlă de cola într-o cameră de interogatoriu a poliției. Soția mafiotului îi administrează cu conștiinciozitate o felație în rezerva de spital soțului bolnav de cancer. Atacat de o albină, un popă aruncă pe fereastră, de la etajul patru al unui imobil, o lumînare de ceară. Un mafiot e martor la o sinucidere și simte „frigul cum îi trece prin osul pieptului ca un desfăcător de conserve“. Din astfel de detalii și gesturi se constituie un spațiu ficțional credibil și consistent, ai cărui eroi nu sînt doar fantoșe ale imaginației autorului, ci ființe posibile polidimensionale. Micile lor bizarerii, gesturi și reacții de moment, imprevizibile și totuși coerente, produc un univers moral care interesează cititorul, îl țin atașat de poveste, îl fac să citească pînă la sfîrșit.
Cu aceste calități admirabile, romanul nu ajunge totuși să facă ceea ce promite. De pe la jumătate, autorul începe să se grăbească. După o serie de inteligente puneri în temă, el își trimite personajele în lume (de la mănăstire) și le aduce repede înapoi, sărind etape. Maldini gravitează magnetic spre călugărie, iar istoriile lui cămătărești sînt uitate. Unele figuri promițătoare sînt utilizate la jumătate din potențial (de pildă, soția cămătarului, Cami). În plus, experimentele scandaloase de la mănăstire capătă un aer decis supranatural, iar romanul virează brusc în realism magic. Personajele dobîndesc, pe lîngă filozofia morală pitorească demonstrată mai sus, și superputeri. Profitabila ticăloșie melancolică a cămătarului Maldini se rezolvă în sfințenie și vizionarism. Personajele solide imaginate mai devreme sînt urcate brusc la un alt etaj de semnificație, fără scară. Se conturează o alegorie fantastică a Binelui și Răului care se gonesc și se persecută unul pe altul prin delegați, e drept, fără a lăsa să se înțeleagă clar care e unul și care celălalt. Dar binele și răul se împăcau mult mai bine, fără alegorie, în partea realistă a romanului, acolo unde interlopii dezvoltau afecte credibile. Astfel, cea mai prețioasă promisiune a romanului, observația morală amplă, poate exhaustivă, a lumii contemporane, de care literatura actuală are maximă nevoie, nu se împlinește. Sînt însă convins că, la următoarele cărți, o va face. Bogdan Răileanu e un prozator de perspectivă, care merită urmărit cu atenție.
Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.
