Carte

Sportul este sublimarea războiului civil“, spune el într-un ultim capitol în care vorbeşte puţin şi despre partea întunecată a balonului rotund. Şi continuă: „fotbalul oferă o organizare legală a violenţei“, consolidează unui soi de tribalism la nivelul cluburilor, naţionalism la nivelul ţării şi colonialism la nivel continental (cluburile oligarhilor transferă, transformînd în marfă, jucători de culoare), are o natură patriarhală, discriminatorie sexual şi rasial. Simon Critchley nu insistă, da

Așa cum Carlo al doilea din romanul-șantier al lui PPP se lasă penetrat de douăzeci de bărbați îndată ce se transformă în femeie, naratorul lui Trevi se lasă subjugat și „lovit“ de Stăpîna Betti, într-un exercițiu sado-maso c

În timp ce se ascunde de recuperatorul de credite, amărîtul de profesor continuă să cînte la clavicordul din vremea lui Bach ca şi cum în succesiunea de note atinse ar putea atinge mîntuirea.

Chestiunea rămîne însă actuală: de ce nu există secțiuni speciale în cadrul marilor premii literare, şi pentru proza scurtă, pusă întotdeauna să concureze, fără șanse reale, cu romanul?

Iustin Panţa (1964-2001) are parte de o posteritate oarecum consolatoare, dacă există aşa ceva.

Deși tradus încă din anii ’90, eseul lui Borges pare a fi căzut în gol, laolaltă cu problematica lui. Nimeni la noi înaintea Flaviei Teoc

Peter Wohlleben este un fel de Steve Irwin al copacilor. Nu veţi găsi un tip mai pasionat şi care să scrie cu mai multă plăcere, pricepere şi pe înţelesul tuturor despre organismele astea formidabile care se dovedesc a fi copacii, de care trăim înconjuraţi fără să ştim mai nimic despre ei.

Scena mesei luate acasă la Contesa Mavrodaki e absolut fenomenală. Aici se vede cu limpezime că Gerald nu e doar natură, ci și, dacă mi-e îngăduit, cultură: întregul capitol este o parodie spumoasă a primei întîlniri dintre Pip din Marile speranțe și Miss Havisham.

Poate că destinul acestui admirabil „scriitor al scriitorilor“ este, cum spune Bogdan-Alexandru Stănescu în articolul din Dosar, să supraviețuiască în cărțile altora, ca un etimon.

Spre sfîrșitul războiului, Stalin și Churchill au căutat să se înțeleagă asupra zonelor de influență din estul Europei. Nu se poate spune că nu au reușit;

Scene şi decupaje pe tema trecerii timpului şi a schimbărilor vieţii, aceste proze de observaţie şi atmosferă vintage – scrise cu rafinament şi fără inegalităţi stilistice sau de valoare sensibile – oferă un blend de stranietate şi melancolie, de introspecţie şi teatral, de lirism vag şi umor fin, care denotă avantajele unui debut tîrziu, dar gata format, personal şi inimitabil în felul lui. Ion Pleşa reuşeşte cu aceste Anotimpuri care nu se repetă primul debut semnificativ al anului.

Foarte puțini sînt cei cărora profilul lui Constantin Georgian le spune ceva. Și nu e vorba doar despre sufragiile publicului larg cultivat. Eliade însuși avea să afle de existența acestui precursor al său abia tîrziu, în anii ’60. Iar asta prin mijlocirea lui Arion Roș

La cum arată lucrurile acum, idealul şcolii româneşti este să (de)formeze tineri cu educaţie religioasă ortodoxistă, dispuşi să facă tumbe la propriu, în cadre festive, în faţa unor politicieni corupţi şi agramaţi, care nu sînt în stare să citească numeralul compus.

4,5 litri de sînge, miliardar constituie un debut mai mult decît onorabil. Dan Dediu este un autor care, în ciuda minusurilor pe care le are în prezent, știe să-și hipnotizeze cititorii, să și-i „supună“ și să-i „devoreze“.

A scris fără încetare şi în orice condiţii, pe front, unde era ofiţer de artilerie (îşi făcea însemnări pe carnete, cu gîndul de a le valorifica ulterior: în lagăr, ca deţinut politic («scrie» în memorie poeme şi piese de teatru); în deportare, într-un sat din Kazahstan

Eiji Miyake își caută tatăl într-un Tokyo halucinant, căutare aparent lipsită de orice șansă de rezolvare. Dat fiind că tînărul Eiji e un antierou aproape ca de manual, bucățică ruptă din John Self al lui Martin Amis (mai puțin la capitolul alcool),

Medeea Iancu și-a apărat poemul „considerat vulgar“ explicîndu-l pe înțelesul tuturor, astfel: „Am citit un manifest feminist împotriva violenţei asupra femeilor, a violatorilor și misoginismului. Am folosit în poem cîteva citate din alţi poeţi şi, din punctul meu de vedere, poezia ar trebui să aducă o schimbare pozitivă în vieţile noastre.

umele lui Gheorghiu-Dej nu e deloc menţionat. Nu aş vedea-o ca pe o omisiune; pe vremea lui Hruşciov, comunismul românesc nu ajunsese la profilul de mai tîrziu. Dar cartea profesorului Taubman are legătură şi cu istoria românilor pentru că vorbeşte de o epocă şi un sistem din care şi noi am făcut parte.

Mă bucur că Festivalul Naţional de Arte pentru Liceeni a rezistat atîta vreme prilejuindu-mi întîlnirea cu aceşti minunaţi tineri poeţi, pe care abia aştept să-i ascult citind prin festivaluri şi să le găsesc cărţile în librării.

dulterul nu-i procură alte satisfacții decît pe aceea a revanșei față de Marcu. În schimb, conduce la certuri ireversibile în familie. Din anii ’70 pînă la începuturile tranziției, numai nedumeriri și devoalări. Revelații ale meschinăriei.

Nuvela lui Eugen Negrici are de toate: atmosfera decorului hibernal pe timp de război (citind, simţi şi frigul, simţi şi foamea resimţită de protagonist), grotescul condiţiilor de încarcerare, suspansul evadării, al confruntării cu natura şi al situaţiilor de luptă (camuflaje, ambuscade, acte de sabotaj), delicateţea relaţiei cu cîinele, umorul şi absurdul de situaţie de la final.

Cu excepția primului poem, „Sînt o poetă minoră“, al cărui final mi se pare ratat, volumul este unitar, cursiv, cu un concept ce devine din ce în ce mai limpede pe măsură ce se înaintează în lectură.

Neurochirurgia m-a atras atît pentru relaţia îngemănată dintre creier şi conştient, cît şi pentru relaţia intimă dintre viaţă şi moarte. Crezusem că viaţa petrecută în spaţiul dintre cele două îmi va dărui nu numai o scenă pentru acţiunea plină de compasiune, ci şi înălţarea propriei fiinţe.

Nișa lui Díaz este, însă, alta: fie că e vorba despre comunitățile hispanice din New Jersey, fie că povestirile sînt situate în Republica Dominicană, naratorul lor e un copil ori un adolescent/tînăr ce resimte absența paternă, dar și prezența sufocantă, presiunea unei Americi ce pare a fi pretutindeni și nicăieri, substitut fantomatic al tatălui real.

Oliver Sacks fiind, în fond, un savant atipic (și nu mă refer la faptul că era un neurolog gay ateu, ci la abordările sale medicale neconvenționale pentru vremea lor) –, nici una dintre pagini nu respiră altceva decît modestie, curiozitate și dedicație.

„Tata a început să mă convingă să accept să-l tai pe fiul meu Nicolai şi să-l întrebuinţăm pentru mîncare.“

Am pierdut-o de atîta ori pe mama, încît atunci cînd am pierdut-o de tot n-am avut deloc impresia că am pierdut-o. Chiar şi acum, cînd scriu aceste rînduri, am sentimentul că e încă aici, în dimensiunea asta a timpului, undeva prin Italia sau Elveţia.

Nu concluzia e cea care-l preocupă pe Gabriel Liiceanu, ci pliurile înșelătoare sub învelișul cărora aceasta a stat pînă spre final.

Prin întîmplările lor comice cu scriitori dintre care mulţi nu mai sînt printre noi, Ioan Groşan a dat două cărţi triste pline de umor, ca să mă exprim astfel.

Dacă Arthur Rimbaud ar fi fost român, cu siguranță că Andrei Dósa nu ar mai fi avut cu ce să-i completeze acestuia „Vocalele“. Dar a fost francez, așa că autorul adevăratului băiat de aur a putut valorifica vocalele Ă și Î.

Cartea lui Bogdan Răileanu nu este doar cel mai bun debut din 2017, dar este un volum de proză scurtă mai solid decît debuturile Laviniei Branişte (Cinci minute pe zi) şi al lui Mihai Mateiu (Oameni), care au făcut vîlvă la apariţia lor în 2011.

Meet Sebastian Dangerfield, american de origine irlandeză, alcoolic de renume local și extravilan, fustangiu fermecător. Orașul este Dublin, anul 1947, iar tînărul roșcat student la Trinity College (fără nici o aplecare spre studiu) are pe cap o nevastă pe care și-a dorit-o pentru că spera să se aleagă cu o zestre considerabilă (speranțe năruite iute, de unde și resentimentele lui),

Am să-i supăr pe fanii lui Joan Didion, dar Anul gîndirii magice mi se pare o carte modestă. A primit National Book Award pentru non-ficţiune şi s-a aflat pe lista scurtă la Pulitzer în 2005, a avut parte de o receptare entuziastă, fiind doi ani mai tîrziu transformată într-un monolog pentru scenă

L-am întrebat pe Paul Lăzărescu cînd și-a pierdut speranța. În timpul campaniei? Nu. După ce s-au anunțat rezultatul alegerilor? Nu. După ce a fost alungat regele? Nu. După ce a revenit din închisori și nu își găsea de lucru? Nu. Atunci cînd? După Revoluție, mi-a zis. Cînd tot noi eram trădătorii și vinovații. Și mi-a venit atunci în minte imaginea manuscrisului distrus al lui Nicolae Carandino.

Manelele, dragostea şi sexul interetnic abordate de Schiop în ficţiunea sa „provoacă şi enervează“, de fapt, cîntecele bisericeşti şi politicile anti-avort şi anti-gay cît se poate de reale promovate de Coaliţia pentru Familie, al cărei director, Mihai Gheorghiu, este, întîmplător, și director adjunct al MȚR.

Ponderea lui Nichita Stănescu scade discret, concurată fiind de aceea a lui Ion Vinea și Emil Botta (căruia Zamfir pare să-i atribuie profilul unuia dintre cei mai mari poeți ai celei de-a doua jumătăți de veac).

George Saunders este cel mai ingenios, dexter şi dificil autor de proză scurtă pe care l-am citit. Dar totodată şi cel mai spectaculos.

„Is dying harder then being already dead?“ Deznădejdea pare să camufleze totuși un principiu de înaintare, de evoluție.

Anul trecut a fost un an literar foarte bun. În timp ce Mircea Cărtărescu a continuat să primească premii internaţionale (Premiul Leteo în Spania), iar Solenoid a apărut deja în traducere în cîteva limbi străine, acasă s-a publicat multă poezie, ca de obicei, dar la fel de multă non-ficţiune şi proză. Mai ales scurtă, pentru că 2017 a fost de departe anul prozei scurte, primul salt semnificativ pe care acest gen literar îl face în ultimii nu ştiu cîţi ani.

E foarte mult Cortázar în aceste povestiri, e foarte mult Bolaño, dacă vreți (se simte mîna lui în crearea suspansului ale cărui energii nu se descătușează), dar mai presus de orice e un melanj original de folclor sud-american și Istorie, de gothic și realism magic.

Manualul unic rămîne încă o tentativă neinspirată din nesfîrșitul șir de reforme începute și abandonate care au dus învăţămîntul românesc în impas.

Realitatea Holocaustului depăşeşte orice imaginaţie. Dacă aş fi rămas fidel faptelor aşa cum s-au întîmplat ele, nu m-ar fi crezut nimeni.

Ne e frică de posibilitatea manualului unic şi de prăbuşirea totală a învăţămîntului nostru, care, condus acum de o caricatură de ministru, oricum produce analfabeţi funcţional pe bandă rulantă.

Rock Springs, o carte de povestiri din 1987, este tot ceea ce multe dintre aceste romane nu sînt: o capodoperă.

Jean d’Ormesson scrie şi aici, cu multă seninătate, o fermecătoare pledoarie pentru sensul indescifrabil al lumii şi pentru misterul ei consolator. Călăuza rătăciţilor, ultima sa carte publicată antum, este un mic glosar de termeni fundamentali al cărţilor precedente: mirarea, angoasa, plăcerea, gîndirea, fericirea, dreptatea frumuseţea, adevărul etc., în care-şi reia gîndirea senină şi consola(n)tă.

Dacă tot trebuie să suferi astfel, e totuși mai bine să ai un cap bine aprovizionat: plin cu amintiri utile, multifuncționale și pe deplin reciclabile, ușor accesibile unei minți cu înclinații analitice. Tot ce îmi lipsea era un dulap pentru depozitare.