De prin anticariate: Cabana memoriei, de Tony Judt

Anticarii sînt oameni pricepuți la cărți, dar de data aceasta nu au nimerit-o. Am găsit volumul lui Tony Judt alături de tratatele despre comunism, totalitarism, istorie recentă sau mai puțin recentă. Asta pentru că anticarii știu în ce domenii a excelat britanicul. Dar Cabana memoriei (Polirom, 2011) este despre cu totul altceva. Bineînțeles, cartea nu poate ieși complet din orbita erudiției autorului, dar este vorba, de fapt, despre ultimele scrieri ale lui ­Judt, prins deja în menghina necruțătoare a bolii incurabile din ultimii săi doi ani de viață. Boala lui Judt, scleroza laterală amiotrofică, e din familia care a mai dat Parkinson-ul şi scleroza multiplă. Practic, scrie Judt însuşi în Cabană…, la început nu mai poți să îţi miști un deget, apoi două, apoi un picior, apoi toate membrele; nu mai poți nici să scoți aerul pe gură ca să vorbești. În apropiere de acest stadiu era Judt cînd a scris Cabana memoriei. „A scris“, se înțelege, e un fel de a spune în acest caz. Mai potrivit e „a expirat“ povestirile din volum. Dar partea teribilă a situaţiei e că asişti din plin la tot spectacolul propriei încarcerări. Cu cuvintele lui Judt: „Specifice sclerozei laterale amiotrofice sînt, în primul rînd, păstrarea acuităţii simţurilor, iar în al doilea rînd inexistenţa durerii. Spre deosebire de aproape orice altă boală gravă sau letală, ţi se dă libertatea să contempli în tihnă şi cu minim disconfort deteriorarea catastrofală a propriei condiţii.“

Iar partea cea mai grea a catastrofei – da, şi aici sînt grade de comparaţie! – venea noaptea, după ce era dus în pat. Judt a găsit scăparea în ceea ce el a numit „cabana memoriei“. Nu un palat al memoriei, acesta era rezervat înaintatei înțelepciuni antice, dar o cabană tot și-a permis. Fizic, era imobilizat, dar mental putea călători. Inventarierea, clasarea, reordonarea, interpretarea amintirilor au devenit preocupările lui nocturne. A putut surmonta astfel senzaţiile fizice presante. Şi a recompus în minte episoade ale experienţei personale, dar şi ale devenirii societăţii în care trăia. Unul cîte unul, capitolele Cabanei…, zămislite noaptea, luau formă ziua, la dictare.

Aşa a apărut o serie de relatări de primă mînă ale vieţii de zi cu zi din Marea Britanie în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial. Raţio­nalizarea articolelor de îmbrăcăminte, care a durat pînă în 1949. Raţionalizarea alimentelor, pînă în 1954, cu o mică pauză în iunie 1953, la încoronarea Elisabetei: atunci s-a dat în plus cîte o jumătate de kilogram de zahăr şi 100 de grame de margarină. Nici în societățile occidentale nu a curs mereu lapte și miere, așa cum superficial ne putem închipui noi, aspiranții la standardele occidentale. „Ca să cîştige războiul cu Hitler, Churchill a amanetat pe mulţi ani Marea Britanie“, explică Judt.

Londra acelor ani e evocată prin ochii copilului de atunci, dar şi interpretată în lumina înţelesurilor căpătate în timp de adult. Intră aici eşuarea repetată a programelor de construcţii de locuinţe, aşa încît, la începutul anilor ’50, „mii de londonezi continuau să locuiască în parcurile urbane de rulote“. Sau smogul oraşului, apărut în urma opţiunii locuitorilor săraci pentru încălzirea ieftină, pe bază de cărbuni produşi în ţară. Sau episodul explicaţiei preferinţei tatălui pentru maşinile Citroën: maşinile germane ieşeau din discuţie (era după război); reputaţia celor italieneşti era îndoielnică; firma Renault era în dizgraţie, fondatorul ei colaborînd cu naziştii; compania Peugeot era respectabilă, dar pe atunci era mai cunoscută ca producătoare de biciclete; Volvo-urile erau construite ca nişte tancuri; în fine, argumentul secret: fondatorul eponim al dinastiei Citroën era evreu – bunicul lui Judt din partea tatălui fiind şi el evreu polonez, iar bunica, tot pe linie paternă, fiind născută într-un ştetl lituanian.

Incursiunea în bucătăria acelor vremuri, particularizată prin tradiţiile de familie, este şi ea impresionantă şi atestă inadecvarea încă de atunci a vestitului meniu local „fish and chips“; de fapt, datorită diversităţii etnice resimţite încă de pe atunci la Londra, Judt a putut experimenta o mulţime de experienţe culinare, în pofida penuriilor de tot felul. Evocarea oraşului londonez Putney, în care a copilărit Judt – Londra fiind, atunci şi acum, un conglomerat de bor­roughs, mici comunităţi urbane sau tîrguri – te duce parcă chiar şi dincolo de istoria din secolul trecut a metropolei. De pildă, copilul intră într-una dintre cele două cofetării din centru, ţinută de „o hoaşcă bătrînă, zbîrcită şi răutăcioasă“, care bombănea permanent la adresa sărăciei vestimentare a clienţilor: „Servesc băieţei nespălaţi ca tine de la jubileul reginei celei bătrîne încoace, aşa că nu încerca să mă păcăleşti tu pe mine!“ Iar Judt cel imobilizat acum în pat, în plină noapte, explica: regina cea bătrînă „era, desigur, Victoria, al cărei jubileu fusese celebrat în Putney în iunie 1887…“

În mai 2010, terminînd Cabana…, Tony Judt scria în prefață că se consideră un om foarte norocos. Dîndu-și seama că afirmația cere imediat o explicație, a adăugat: „Poate să pară o culme a prostului gust să vorbești de noroc în cazul unui om sănătos, cu o familie tînără, doborît la șaizeci de ani de o boală degenerativă incurabilă care îl va ucide curînd. (...) Dar dacă tot trebuie să suferi astfel, e totuși mai bine să ai un cap bine aprovizionat: plin cu amintiri utile, multifuncționale și pe deplin reciclabile, ușor accesibile unei minți cu înclinații analitice. Tot ce îmi lipsea era un dulap pentru depozitare. Șansa de a-l fi aflat și pe acesta printre cele adunate într-o viață mi se pare foarte aproape de adevăratul noroc. Sper să-l fi folosit bine.“ L-a folosit, indiscutabil.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.