Testamente voioase

● Jean d’Ormesson, Ciudată e lumea, pînă la urmă!, traducere de Tania Radu, Baroque Books & Arts, 2016. 

● Jean d’Ormesson, Călăuza rătăciţilor, traducere de Cristian Preda, Baroque Books & Arts, 2017. 

„N-am plîns din pricina vieţii. Am fost pur şi simplu mulţumit să exist“, scrie într-una dintre ultimele sale cărţi contele Jean Bruno Wladimir François-de-Paule Le Fèvre d’Ormesson, cunoscut mai simplu sub numele de scriitor Jean d’Ormesson (16 iunie 1925 – 5 decembrie 2017). Această împăcare cu lumea şi seninătate de sine se regăsesc, laolaltă cu erudiţia sa, în aceste mici testamente voioase, cum sînt aproape toate cărţile sale de eseuri – patru dintre acestea (plus Amor fără miză şi Frumoasă a fost această viaţă. Totuşi) apărute în ultimii ani la eleganta editură Baroque Books & Arts.

Autor a peste patruzeci de cărţi (romane, piese de teatru, volume de eseuri de artă, literatură şi filozofie), spirit erudit, membru al Academiei Franceze, cele mai importante romane ale lui Jean d’Ormesson au fost traduse relativ tîrziu în limba română: în 1993, Din voia Domnului (roman ecranizat), şi în 1996 Gloria Imperiului (Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze în 1971), după care, în anul 2010, Uniunea Scriitorilor din România i-a a­cordat Premiul „Ovidiu“ pentru Opera Omnia. Cinci ani mai tîrziu, opera sa era inclusă în „Bibliothèque de la Pléiade“, onoare rareori acordată unui scriitor aflat încă în viaţă.

Cărţile sale de eseuri abordează o formulă relativ inedită, hrănindu-se însă masiv din tradiţia franceză a genului. Ciudată e lumea, pînă la urmă! (al cărei titlu este împrumutat dintr-un vers de Louis Aragon), mai exact prima ei parte, este constituită sub forma unui dialog între un narator al devenirii omenirii, care străbate lungul drum al gîndirii umane de la mitologie, prin religie, spre ştiinţă, încercînd să găsească un „fir al labirintului“, şi Dumnezeu, numit Bătrînul, al cărui vis este chiar lumea. Secondat de vocea oarecum a­muzată a lui Dum­nezeu, naratorul istoriei omenirii încearcă să dea o explicaţie lumii ad usum delphini printr-o serie de fragmente care sînt deopotrivă reflecţii şi elegii despre viaţa efemeră şi moartea implacabilă, despre imposibilitatea cunoaşterii, despre sensul ascuns al existenţei noastre, al lumii şi al lui Dumnezeu. Întrebarea este fundamentala „De ce există ceva în loc să nu existe nimic?“. De la naşterea vieţii pe Pămînt acum trei miliarde şi jumătate de ani şi geneza mai tîrzie a primelor organisme şi a omului („orice viaţă este o poveste care combină ereditatea cu mediul“, „cu toţii sîntem nişte africani modelaţi de timp“), pînă la chestiunea timpului („culme a complexităţii şi abstracţiunii“), a Universului în expansiune şi a infinitului mic, agnosticul declarat Jean d’Ormesson („Aş crede în Dumnezeu, dacă există. Există? Habar n-am“; „dovada absolută a existenţei lui Dumnezeu nu e doar imposibilă, ci şi catastrofală“) abordează totul, mixînd chestiuni de artă, religie şi ştiinţă, cu o foarte bună informaţie istorică, culturală şi ştiinţifică, dar şi cu lejeritate şi savoare în formulare, reușind o fermecătoare introducere în univers, în lume, în om.

„Cartea de faţă e un fel de Café du Commerce al cosmologiei şi istoriei universale. Autorul şi-a luat singur rolul naivului de serviciu: este topit de uimire şi admiraţie“, spune la un moment dat. De la Heraclit şi Pitagora, prin Sf. Augustin şi Galilei, la Darwin, Einstein şi Hubble, de la filozofia greacă la teoriile cuantice, de la mitologie la Big-Bang, fragmentele lui Jean d’Ormesson întorc chestiunile vieţii şi ale morţii („imuabile şi absente“), ale existenţei Universului şi a lui Dumnezeu pe toate părţile. Pe urmele unor Pascal sau Voltaire, eventual Julian Barnes (cel din Nimicul de temut), Jean d’Ormesson scrie despre spectacolul lumii cu uimire şi admiraţie (că există aşa şi nu altfel), dar şi cu multă curiozitate, nostalgie, resemnare (că există aşa şi nu altfel), ridicînd întrebări aproape banale în legitimitatea lor, cărora le răspunde cu alte întrebări şi mai încuietoare, cu aforisme paradoxale sau formulări abstract-poetice: „în spatele inimaginabilului se află de neconceputul“ sau „Dumnezeu e neverosimil, dar absenţa lui Dumnezeu este şi mai neverosimilă“ sau „e bine să credem în Dumnezeu, dar să ne comportm ca şi cum n-ar exista“.

Călăuza rătăciţilor, ultima sa carte publicată antum, este un mic glosar de termeni fundamentali al cărţilor precedente: mirarea, angoasa, plăcerea, gîndirea, fericirea, dreptatea frumuseţea, adevărul etc., în care-şi reia gîndirea senină şi consola(n)tă. Jean d’Ormesson scrie şi aici, cu multă seninătate, o fermecătoare pledoarie pentru sensul indescifrabil al lumii şi pentru misterul ei consolator.

****

Jean d’ORMESSON
Ciudată e lumea 

Oamenii pun pe seama puterilor pe care le-au numit zei ceea ce nu înțeleg. De acest exercițiu se leagă o parte uriașă din istoria noastră. S-ar zice că principala îndeletnicire a oamenilor este să inventeze religii. Potrivit Genezei, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa. Apoi oamenii și-au luat revanșa: le-au dat zeilor pe care i-au inventat propriul lor chip. În linii mari, numele zeităților acoperă lista spaimelor și ambițiilor omenești. Ca să-și exercite puterea asupra lumii lor cunoscute, oamenii se folosesc de cealaltă lume, pe care n-o cunosc.

Ideea unui Dumnezeu atotputernic, căruia i se pot atribui crearea și supraviețuirea Universului, a apărut relativ tîrziu în istoria omenirii. Mult timp, puterile necunoscute, sub care oamenii se simțeau doar biete jucării, fuseseră puse pe seama unor forțe magice, apoi a unor mituri și, în final, pe seama unor genealogii improbabile, și interminabile, de zei și zeițe cu chip de animal sau de om. Încetul cu încetul, zeii puternici și mai vicleni, sau pur și simplu mai norocoși, i-au învins pe ceilalți. Au învins Brahma, Vișnu, Șiva, Isis, Osiris, Amon Ra și Aton, Apollo, Dionysos, Atena, Marte, Venus și Iunona, Poseidon sau Neptun, Hefaistos sau Vulcan, dar mai ales Zeus sau Jupiter, care sînt zeii zeilor. Au învins și azi uitații Ahuramazda sau Mithra, care la vremea lor avuseseră și ei partea lor de glorie.

Dumnezeul unic apare numai odată cu Avraam, care trebuie să fi existat acum cîteva mii de ani, cam la vremea cînd tocmai se răspîndea scrisul pe acel mal al Tigrului și Eufratului unde s-a născut tot ce înseamnă civilizație. În variantele lui iudaică, creștină și, doar mai tîrziu, cam între Clovis și Carol Magnul, musulmană, Dumnezeul unic a cucerit mare parte din omenire. Fiindcă pe Dumnezeu îl găsim în egală măsură și la Ierusalim, în Bizanț, la Bagdad, și la Roma, la împăratul Constantin și la papa Grigorie cel Mare, la Teodoric, dar și la împărăteasa Teodora, la Sfîntul Augustin și la Mahomed, la Carol Magnul, Harun-al-Rașid, Dante sau Mehmet al II-lea, la Michelangelo, Carol Quintul, Shakespeare, Cromwell, Descartes, Ludovic al XIV-lea, Racine, Akbar, la Newton și Robespierre, la Washington, Pétain și De Gaulle.

A curs mult sînge din pricina ideii că oamenii sînt opera lui Dumnezeu – care e marele furnizor de războaie și de crime de tot felul, mai mare chiar decît setea de putere sau patima pentru bani, cu care uneori se și confundă. În Dumnezeu, ori numai în ideea pe care și-au făcut-o despre el, oamenii văd adevărul absolut ce trebuie răspîndit și impus prin foc și sabie. Cruciadele, Inchiziția, jihadul, cucerirea Americii, exploatarea Africii și a africanilor, politica expansiunii practicată de Sublima Poartă otomană, ori cucerirea Indiilor de către mongolii de religie musulmană nu au cum să fie considerate embleme ale păcii. Intoleranța și cruzimea se amestecă strîns cu gustul pentru aventură, puterea și mărirea. Cel mai adesea, Dumnezeu face casă bună cu cultura, cu frumusețea, dar face de asemenea casă bună cu banul și cu violența.