Viitor fără cititori
Scriam prin vară, în rubrica mea de pe platforma www.art7.fm, că viața noastră de cititori poate fi împărțită în perioade marcate de anumite spaime literare.
În anii ’80 – şi scriu asta pentru cei mai tineri cititori ai acestei rubrici – ți era teamă că nu vei mai găsi în librărie noile romane ale unor Nicolae Breban, Augustin Buzura sau Marin Preda (cînd a apărut Cel mai iubit dintre pămînteni, coada din fața Librăriei „Mihail Sadoveanu“, se spune, a blocat circulația pe bulevardul Magheru), ori cărţile de poezie ale Anei Blandiana sau ale lui Adrian Păunescu (a cărui stafie este invocată şi astăzi prin organizarea unor revival-uri ale Cenaclului „Flacăra“). Îți făceai griji că nu mai apuci Shogun-ul lui James Clavell (cel mai popular roman din comunism, devenit și mantră în folclorul urban: „Nu e carte ca Shogunu’ / Nici mașină ca Lăstunu’!“) sau cine știe ce carte adevărată, un clasic străin contemporan, care se vindea pe sub mînă și numai dacă aveai relații cu librarul, devenit dealer şi complice, personaj subversiv, om de legătură, de încredere, cu greutate în relaţiile comunitare.
O altă frică fiind legată de traducerea cu acolade a vreunui roman, din care fuseseră eliminate pasajele care deranjau moralitatea comunistă. La reeditarea foarte multor clasici ai literaturii moderne (Joyce sau Mann, spre exemplu), editorii de azi au descoperit zeci de pagini „croşetate“, traducerile mai vechi trebuind refăcute cu totul sau completate. Altfel, îți mai era teamă și că va trebui să cumperi o carte bună „la pachet“, adică însoțită obligatoriu de un titlu neinteresant. Asta era practica discount-ului pe atunci: cărțile bune se împachetau în pungi de plastic împreună cu o carte de duzină sau una tehnică și erai nevoit să le cumperi pe amîndouă cu o foarte mică reducere. De pildă, un roman de Jules Verne (serie citită atunci ca orice trilogie fantasy acum) era vîndut „la pachet“ cu o broșură despre producerea legumelor timpurii ori îngrijirea cactușilor de apartament (care, întîmplător, avea o prefaţă de Marin Sorescu).
În anii ’90, spaima era că nu puteai cumpăra tot ce se publica. Dintr-odată părea că apăruseră toate cărțile: cele interzise, cele cenzurate, cele ținute pînă atunci la sertar, cele pierdute și recuperate, cele niciodată reeditate, cele niciodată traduse, cele mai noi şi mai relevante cu vremurile etc. A fost un boom editorial, probabil cea mai bună perioadă din istoria editării de carte de la noi. Cărțile aveau tiraje decente (12.000 de exemplare era tirajul mediu atunci, 1000 de exemplare a ajuns acum), existau edituri-pirat, traduceri furate, autori inventați, drepturi de autor neplătite. În anii ’90 s-a vîndut și s-a citit la grămadă, de-a valma, aproape orice. Anticariatele gem strivite de cantitatea enormă de carte de consum din acea perioadă.
În anii 2000, frica majoră era că, odată cu digitalizarea cărților, expansiunea versiunilor electronice și dezvoltarea device-urilor de citit (e-book, deci e-reader), cartea în formatul clasic pe hîrtie va fi tot mai puțin „eligibilă“, încît în cele din urmă va dispărea cu totul. Cartea tipărită părea că va avea destinul tăblițelor, pieilor, pergamentului și papirusului. Dar dacă această iminentă schimbare provoca multă nostalgie, marea îngrijorare era legată de schimbarea obișnuințelor noastre deopotrivă de lectură și de scris. Cît va mai dura pînă cînd cartea tipărită pe hîrtie va deveni piesă de muzeu? Și cum vor afecta cărțile electronice felul în care citim? Cam astea era întrebările. Acum se știe că vînzările de e-book n-au mai crescut în ultimii ani, stabilizîndu-se undeva în jurul procentului de doar 10% din piața de carte. Asta în timp ce vînzările de carte tipărită au atins un nou record istoric. Niciodată în istoria omenirii nu s-a scris, nu s-a tipărit, nu s-a cumpărat şi nu s-a comentat o cantitate atît de mare de cărți!
Dar un Kindle și un e-reader nu erau singurele amenințări. Telefonul mobil și posibilitatea de a transmite la distanțe enorme mesaje de 160 de caractere, asta cum va modifica felul în care prozatorii își vor scrie romanele? În 2007, numai în Japonia, o sută de romane pentru telefonul mobil au fost publicate în print, altele doar online: Deep Love de Yoshi (povestea unei escorte feminine care contracta SIDA) a fost primul roman de acest fel și a atins vînzări în print de 2,6 milioane de exemplare, fiind ulterior transformat într-o serie de televiziune, desene manga și film. Dintre cele mai bine vîndute zece romane ale anului 2007 în Japonia, cinci erau romane de telefon mobil. „Cell phone novel“, fenomen preponderent asiatic, are şi pagină de Wikipedia.
„Hooked“ este o aplicație pentru iPhone care permite oricui să compună și să citească proze alcătuite doar din texte de tip mesaj. Duce asta la democratizarea absolută a literaturii? La nașterea unei noi forme literare? Dincolo de forma tehnologică, există și un fond artistic? Am mai scris aici despre un program japonez de Inteligenţă Artificială (IA) devenit coautorul unui roman de mici dimensiuni care a trecut de preselecţia Premiului Nikkei Hoshi Shinichi. E vorba de un roman autoreferenţial, de o scriere metanarativă, al cărei titlu este Ziua în care un computer scrie un roman (sau, în original, Konpyuta ga shosetsu wo kaku hi). IA a scris romanul în colaborare cu echipa savantului Hitoshi Matsubara de la Future University Hakodate: oamenii au selectat lexicul şi au stabilit structura, dar IA a „scris“, a compus romanul în autonomie. Hoshi Shinichi Literary Award este primul premiu deschis şi aplicanţilor non-umani; din cele 1450 de manuscrise înscrise, 11 fiind opere „semnate“ de IA. Aşadar, omul a creat deja tehnologie care va crea cîndva, nu în viitorul îndepărtat, literatură, eliminînd astfel exclusivitatea factorului organic din imaginaţia literară transformată într-un algoritm de variaţii.
La noi în ţară însă, spaimele literare ale momentului sînt mult mai puţin SF, dar sînt încă şi mai complexe. Ne e frică de posibilitatea manualului unic şi de prăbuşirea totală a învăţămîntului nostru, care, condus acum de o caricatură de ministru, oricum produce analfabeţi funcţional pe bandă rulantă. Ne e frică că vom avea, aşadar, învăţămînt fără educaţie, şcoli fără manuale, absolvenţi fără ştiinţa cititului, familii fără biblioteci în casă, vieţi fără obişnuinţa lecturii. Ne e frică că vom avea tot mai multe oraşe fără librării şi librării fără cărţi şi fără librari. Ne e frică că vom avea scriitori fără cititori şi, în fine, cititori fără interes pentru ficţiune într-o lume în care realitatea este construită din ştiri false, iar societatea e condusă de politicieni pentru care limbajul uman este un algoritm AI.
Acum, la finalul acestui îngrozitor 2017, care este spaima voastră cea mai mare legată de cărţi, citit, literatură?
