Un poet iubit

● Iustin Panţa, Intenţiile tăcerii, Editura Charmides, 2012 & Mult înainte de sosirea trenului ea se gîndeşte, Casa de editură Max Blecher, 2014. 

Dintre toţi scriitorii ultimelor decenii ale căror morţi premature vor rămîne pe veci mari nedreptăţi ale destinului, Iustin Panţa (1964-2001) are parte de o posteritate oarecum consolatoare, dacă există aşa ceva. Poeţii Constantin Virgil Bănescu (1982-2009) şi George Vasilievici (1978-2010) sau prozatorul Sorin Stoica (1978-2006) îmi pare că sînt mai puţin invocaţi, deopotrivă de breaslă şi de public, cu toate că din opera lui Bănescu a fost alcătuită o antologie (Zidul de mătase, Casa de editură Max Blecher, 2011), lui Vasilievici i s-a publicat postum un roman (Viseptol, Casa de pariuri literare, 2011), iar opera lui Stoica a fost adunată, admirabil, într-un op masiv (Dincolo de frontiere, Casa de pariuri literare, 2014). Cum am tot scris în această pagină, posteritatea are căi nebănuite şi e imposibil de întrevăzut ce curs va urma. Însă cel puţin în cazul lui Iustin Panţa, dispărut nu din cauza vreunei boli sau sinucideri, ci în urma unui accident rutier, ceea ce numim îndeobşte, cu destulă uşurătate, posteritate pare să se manifeste cu o anume stabilitate, ca să folosesc un cuvînt recurent în opera sa.

Născut într-o familie de filologi, dar licenţiat în electronică şi inginer practicant pentru scurtă vreme, Iustin Panţa a debutat publicistic în 1985 în revista Transilvania şi editorial în 1991 cu volumul Obiecte mişcate, iar în anii ’90 a fost redactor-şef al revistei Euphorion din Sibiu. Ca şi în cazul lui Sorin Stoica, a reuşit ca într-un singur deceniu de activitate să creeze o operă suficient de consistentă pentru a vorbi şi astăzi despre ea, publicînd volumele: Lucruri simple sau echilibrul instabil (1992), Limitele puterii sau mituirea martorilor, un roman rusesc (în colaborare cu Mircea Ivănescu, 1994), Familia şi Echilibrul indiferent (1995), Banchetul, echilibrul stabil (1998), Manual de gînduri care liniştesc / Manual de gînduri care neliniştesc – o încercare de filosofie poetică (2000). În timpul vieţii, poezia sa a fost foarte bine tradusă, antologată şi premiată, inclusiv de Uniunea Scriitorilor, şi încă de două ori; iar după moarte i s-au dedicat nu mai puţin de trei antologii: Cealaltă obişnuinţă (selecţie de Dumitru Chioaru, 2002), Obiecte mişcate (opere complete, două volume, ediţie de Nicolae Tzone, 2003) şi Mult înainte de sosirea trenului ea se gîndeşte (2014), aceasta din urmă fiind îngrijită, cu ocazia semicentenarului, de prietenii săi sibieni din redacţia Euphorion: Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu şi Rita Chirian. Mai mult decît atît, volumul său de debut, Intenţiile tăcerii, pregătit pentru tipar în 1986, dar lăsat în sertar, a fost publicat în 2012 sub îngrijirea lui Alexandru Uiuiu, acesta fiind şi autorul unui cărţi cu titlul Iustin. O proză despre o poezie (Charmides, 2017). Şi ca să închei acest excurs bibliografic, în urmă cu cîteva săptămîni s-a încheiat a opta ediţie a unui concurs de creaţie literară pentru liceeni care-i poartă numele, iar în luna noiembrie va avea loc a XVII-a ediție a Colocviului Național Zilele Poeziei „Iustin Panța“, în cadrul căruia se acordă şi Premiul „Iustin Panța“ pentru debut în poezie.

Din fericire, a fost şi, iată, este în continuare un poet iubit, căruia prietenii şi colegii de literatură îi duc, sub diverse forme, numele mai departe (în prefaţa antologiei Mult înainte de sosirea trenului ea se gîndeşte, din care reproduc şi poemul de mai jos, Rita Chirian scrie că nu te poţi apropia de o astfel de carte „decît cu tandreţe“), dar a avut parte şi de o receptare foarte bună. De altfel, Mircea Martin, cel care a condus în anii ’90 cenaclul „Universitas“, scria la debutul cenaclistului Iustin Panţa că este „un poet de care se va vorbi şi în mileniul următor“. Şi nu s-a înşelat. Cine are curiozitatea să caute prin receptarea din ultimele două decenii va găsi toate numele bune din critica literară pronunţîndu-se strălucit despre poezia sa şi încercînd să-l surprindă în formulări variate: Nicolae Manolescu („lirism polifonic“), Virgil Nemoianu („un centrifugal sigur de sine“), Dan-Liviu Boeriu („un povestitor infatigabil al nesemnificativului“), de la mari critici, care nici ei nu mai sînt printre noi, precum Ion Negoiţescu, Marian Papahagi, Matei Călinescu, Cornel Regman sau Marin Mincu, pînă la congenerii sau urmaşii săi într a-le poeziei, precum Ruxandra Cesereanu („un teolog privat“), Rita Chirian („un oficiant într-o religie defunctă“, „un romantic întîrziat într-un timp anapoda“), Claudiu Komartin („un atlet al memoriei“), Dan Coman sau Ioan Şerbu.

Eu însumi am scris de cîteva ori despre cărţile sale (cu o stranie bucurie constat că l-am recenzat încă de pe cînd trăia, deşi nu l-am cunoscut personal), remarcîndu-i de fiecare dată inteligenţa şi proteismul stilistic, căci Iustin Panţa se mişca dezinvolt între lirismul autobiografic şi reflecţia prozaică, combinînd/alternînd liricul cu narativul, notaţia diaristică, confesiunea şi amintirile cu referinţele mistice, descripţia şi discursivul cu aforismul laconic. Virgil Nemoianu l-a numit de-a dreptul postmodern, plasîndu-l între post-expresionismul german şi minimalismul american, la care s-ar putea poate adăuga şi ceva misticism rusesc.

Nu-mi mai rămîne decît să vă invit duminică, de la ora 18,30, în spaţiul Qreator (bd. Aviatorilor 8A), unde, în cadrul evenimentului „Absent nemotivat #4“, Radu Vancu şi cu mine vom vorbi despre acest poet care ar merita să fie descoperit şi de publicul larg.

*****

Iustin PANŢA
Îmi place să mă plictisesc 

Uneori îmi place să mă plictisesc – atunci mă imaginez reușind lucruri care niciodată nu mi-au reușit, de pildă îmi închipui că pictez, în realitate sînt incapabil să desenez o floare, să schiţez, oricît de simplu, un animal. Deci mă imaginez acum în faţa șevaletului, în mîna stîngă cu paleta de culori – este un peisaj ceea ce apare de sub pensula mea – în prim-plan o salcie, într-un plan mai îndepărtat un stufăriș, dar astea prea puţin importă, mă preocupă să închid bucăţi de cer cenușiu între crengile salciei – fiecare bucată de cer (patrulatere, triunghiuri, pentagoane) are altă nuanţă de cenușiu. Cerul acesta se boltește peste un peisaj indiferent: stufăriș cu salcie – apoi mă pictez și pe mine acolo, undeva mai departe, numai eu știu că sînt totuna cu omul schiţat pe linia

mediatoare și pentru că nimeni nu mai este acolo, dintr-odată devin mai important – cînd ești singur într-un loc, deodată, ca singură fiinţă, devii important… Am să mă zugrăvesc mic, mic de tot, nimeni nu-mi va desluși chipul și voi fi singur, cu șarpele de baltă care nu se vede. Seara tîrziu, cînd plictiseala și insomnia îmi propun amabile o plimbare pe stradă (eu accept aproape

invariabil) am tentaţia de a mă așeza pe o bancă în cartierul meu de la marginea orașului; dar sînt aproape sigur că, așezîndu-mă, liniștea va fi aparentă, după cîteva momente la una dintre ferestrele blocului din spatele băncii se va produce o explozie – un sinucigaș a lăsat gazul deschis, iar vecinii, curioși, au intrat aprinzînd chibritul. Aceeași angoasă mă bîntuie și cînd stau, deseori, pe una din cele șase trepte ale casei lui. (1992)