Undița memoriei

● Gao Xingjian, O undiță pentru bunicul meu, traducere de Irina Ivașcu, Editura Polirom, 2017. 

De la antologia Zbucium cu „proză feminină chineză“ și selecția din opera lui Chen Chong, Visul din acceleratul de Kelamany, cărți traduse la noi la sfîrșitul anilor ’80, și pînă la colecția Freeman’s. Cele mai bune texte noi, antologia americană apărută anul trecut și la noi (la editura Black Button Books) care conține prozele mai tinerilor A Yi și Xu Zechen, dacă vrei să citești proză scurtă chineză în limba română n-ai foarte multe opțiuni. În ultimii ani s-au mai tradus din povestirile unor Mo Yan (Femeia cu buchetul de flori, Editura Humanitas Fiction), din prozele foarte scurte ale lui Lao Ma (Petrecere de unul singur și Fericire sută la sută, Editura Rawex Coms) și o nuvelă a lui Yan Lianke (Zile, luni, ani, Editura Polirom), care au mai echilibrat balanța romanelor traduse din literatura chineză contemporană (Mo Yan, Yan Lianke și Yu Hua, fiecare cu cîteva titluri); pe de altă parte, din care altă literatură străină am putea spune că avem suficiente apariții?!

În cazul lui Gao Xingjian (premiat cu Nobel în anul 2000, înaintea lui Mo Yan, care l-a primit în 2012), acesta a fost tradus în limba română abia anul trecut, cu ocazia prezenței la FILIT-ul de la Iași, cu două cărți deodată: volumul de eseuri Literatură și libertate (Editura muzeelor literare) și acest volum de proză scurtă. E greu să-ți faci o părere exactă despre literatura lui Gao Xingjian doar din aceste două cărți mai degrabă modeste. Volumul de povestiri al lui Mo Yan este net superior, dacă ar fi să-i comparăm pe cei doi la acest capitol, dar cum Nobelul nu se acordă pentru măiestria în proză scurtă, probabil că opera lui Gao Xingjian (n. 1940) are destule atribute.

Cele șase povestiri din volumul O undiță pentru bunicul meu, apărut în 2001, au fost scrise, cu o singură excepție, în anii ’90, imediat după ce scriitorul a părăsit China. Căci, după ce cîteva dintre scrierile sale au fost interzise, acesta s-a refugiat politic în Franța în 1987, fiind declarat ulterior persona non grata de regimul chinez, care i-a interzis opera cu totul. La nivel factual, prozele sale nu trădează nimic din toate acestea. Metaforic vorbind însă, poți detecta semnele subtile ale unei lumi degradate.

În prima povestire, „Templul Desăvîrșitei Compasiuni“, un cuplu de tineri proaspăt căsătoriți pleacă într-o lună de miere improvizată, oprindu-se la un moment dat într-un oraș unde singurul lucru demn de văzut este un vechi templu, numit al Desăvîrșitei Compasiuni, aflat în paragină. Cum îmi scapă eventualele semnificații datorate vreunui cod cultural specific, aș spune că proza se termină înainte de a spune (și alt)ceva, ceva mai mult, deși narațiunea pare că țintește mai departe măcar prin faptul că alternează două tipuri de confesiune la persoana întîi a soțului: către un destinatar colectiv abstract/anonim și către soția sa. Fiind vorba despre o întîmplare de demult, de ce și cui anume istorisește bărbatul vizita altfel nememorabilă la Templul Desăvîrșitei Compasiuni? Despre ce fel de compasiune e vorba? Dacă motivul confesiunii e doar nostalgia, atunci proza chiar se termină înainte de a spune ceva. La fel se întîmplă și mai departe: în proza „În parc“, doi foști iubiți, acum fiecare aflat într-o altă relație, se întîlnesc și ne dăm seama că bărbatul tînjește la iubita de altădată, pierdută „din vina vremurilor“. În „Accidentul“ moare un bărbat („Cine era la urma urmei mortul? În acest oraș cu milioane de locuitori, numai rudele sale și cîțiva apropiați știu“), iar în „Crampe“ un înotător este cît pe ce să se înece („Este oare posibil ca cineva să-și facă griji că se îneacă? În momentul acesta, singurul pe care se putea bizui era el însuși“).

Așadar, o compasiune în amintire, o dragoste pierdută din cauza vremurilor, un mort aproape neștiut, o posibilă moarte în singurătate… Prozele lui Gao Xingjian rămîn la acest nivel vag/abstract al semnificației, excepție făcînd proza titulară, cea mai bună, în care un bărbat încearcă „să se despovăreze de dorul de casă“ și se întoarce în orășelul bunicului, căruia îi duce o undiță (vezi și fragmentul de mai jos). Bărbatul este copleșit de amintiri și drumul pe care-l face înapoi este, de fapt, o întoarcere doar în memorie, căci nu numai că satul de altădată este complet schimbat (rîul este acum deșert), dar casa bunicului este și imposibil de găsit în noua reorganizare (străzile sînt de nerecunoscut). Este o proză despre imposibila întoarcere („Dunele de nisip au acoperit deja rîul, vor acoperi orașul și vor acoperi și amintirile tale din copilărie“), o întoarcere doar în memoria copilăriei, de unde răzbate amintirea unui meci de fotbal în care Maradona își driblează adversarii „cău-tînd un drum, un drum acolo unde nu există nici un drum“, împreună cu amintirea unui sfat al bunicului care spunea că „în sălbăticie, dacă ești luat prin surprindere, nu trebuie să întorci capul îndărăt“. Aici semnificațiile sînt limpezi, poate prea limpezi, dar e o povestire frumoasă (singura scrisă înainte de plecarea scriitorului din China) despre trecutul transformat într-o ruină bîntuită de lupi. 

***

Gao XINGJIAN
O undiță pentru bunicul meu (fragment) 

Bunicul nu se îndeletnicea numai cu pescuitul, se dădea în vînt și după vînătoare. Avusese cîndva o pușcă de vînătoare bine unsă, pe care i-o făcuse cineva din niște țevi de oțel nesudate. Fusese, desigur, o mare favoare. Nu mai puțin de jumătate de an se tot rugase de acel om. Eu însă nu mi amintesc decît că odată s-a întors acasă cu un iepure de cîmp pe umăr. A intrat în casă, a aruncat un iepure uriaș, cu blană maro, pe podeaua bucătăriei, și-a scos pantofii și a chemat-o pe bunica să aducă apă fierbinte să-și spele picioarele. Apoi și-a scos tutunul din traistă și a început să răsucească țigări. Eu împreună cu Negru, cîinele nostru, am început să dăm tîrcoale iepurelui plini de neastîmpăr. Cine s-ar fi gîndit că mama va intra și va spune: Să-mi aruncați repede mortăciunea asta de aici! La ce v-a trebuit să cumpărați așa ceva? Bunicul a mormăit ceva, iar mama s-a rățoit din nou la el: Dacă poftești carne de iepure, du te peste drum la măcelar să-l jupoaie și abia pe urmă să-mi vii cu el acasă! În momentul acela mi s-a părut că bunicul era cu adevărat foarte bătrîn. Cînd mama nu era acasă, spunea că oțelul din Germania e bun, ca și cum i-ar fi plăcut să aibă o pușcă fabricată din oțel nemțesc. Cu ea ar fi putut negreșit să împuște tot felul de lighioane, nu numai iepuri.

Bunicul spunea că, mai demult, în afara orașului, nu foarte departe, umblau lupi sus pe dealuri, mai ales primăvara, cînd începea să răsară iarba. Hămesiți de foame, după o iarnă întreagă de nemîncat, lupii fie se duceau prin sate ca să fure porci, fie atacau vitele, ba se întîmplase chiar să înfulece și vreun băietan ieșit cu vacile la păscut. Odată au înfulecat o fetișcană din care n-au mai rămas decît cosițele. Ce bună ar fi fost atunci o pușcă din oțel nemțesc! Dar el n-a putut să păstreze nici măcar acea pușcă încropită. În vremea revoluției, cînd au fost arse cărțile, au spus că este armă letală și au ordonat să-i fie confiscată. Atunci s-a așezat pe un taburet mic și s-a uitat în gol cu ochii larg deschiși, fără să spună nici pîs. Cînd îmi amintesc, nu mi pot înfrîna un sentiment de părere de rău față de bunicul și tare aș mai vrea să-i cumpăr o pușcă de vînătoare ieftină și bună, fabricată în Germania, dar nu se găsesc nicăieri de vînzare. Numai o dată, în raionul de echipament sportiv, am văzut o pușcă cu țeavă dublă. Aceea însă era doar o mostră, ca să mi-o poată vinde, aveau nevoie de o scrisoare de recomandare de la Comitetul Sportiv al prefecturii și de o autorizație de la Departamentul Securității Publice. Eram, deci, sortit să nu-i pot cumpăra bunicului decît o undiță. Știam, firește, că nici cu această undiță de import din fibră de sticlă cu zece segmente bunicul nu va putea prinde pește pentru că tîrgușorul nostru se transformase de mulți ani într-un ținut deșertic.