Eu sînt Celălalt

● Răzvan Andrei, Jazz pentru iguane, Editura Brumar, 2018. 

Homosexualitatea a fost pînă de curînd un subiect tabu în literatura română. Nici acum nu dă semne că s-ar simţi mai bine. Şi cum ar putea, de vreme ce Articolul 200 din Codul Penal care incrimina relaţiile şi interzicea promovarea activităților homosexuale în public – articol datînd din 1936 şi revizuit în 1968 (regimul ceaușist îi numea pe homosexuali „infractori de drept împotriva persoanei“) – a fost abrogat abia în vara lui 2001 sub presiunea Uniunii Europene? Eseistul şi prozatorul Angelo Mitchievici a publicat în revista Dilemateca nr. 49/2010 un amplu eseu intitulat „Sexualitatea damnată şi literatura gay românească“ (articol disponibil pe site-ul www.dilemaveche.ro) în care antologa aproape toate scenele de homosexualitate din biata noastră literatură, de la poemele lui Geo Bogza (care i-au adus autorului o condamnare la închisoare în anii ’30) pînă la romanele lui Adrian Schiop, care la vremea respectivă încă nu publicase Soldaţii. Poveste din Ferentari. Nu erau multe exemple (între timp, Florin Iaru a publicat, chiar în revista noastră, o teorie foarte convingătoare, sub titlul „Caragiale n-a vrut să răspunză“, despre homosexualitatea lui nenea Anghelache din misterioasa nuvelă „Inspecţiune“ a lui I.L. Caragiale) şi, oricum, singurul caz care se înscria cu totul în tema eseului era jurnalul Straja dragonilor, al cărui autor, Ion Negoiţescu (1921-1993), a fost pînă nu de mult singurul scriitor român autodeclarat gay.

„Jazz pentru iguane e primul volum relevant de poezie în cheie LGBT din România, deci şi-a rezervat din capul locului o poziţie istorică“, afirmă criticul Mihai Iovănel pe coperta a patra a cărţii lui Răzvan Andrei (n. 1981), absolvent de liceu teologic înainte să urmeze cursuri de filozofia şi istoria şi teoria artei, fost jurnalist şi editor media, actualmente redactor de carte. „Dar interesul său nu se limitează la acest context socio-poetic amplificat de apropierea unui referendum pentru familie“, continuă criticul şi are întru totul dreptate, căci volumul -Jazz pentru iguane, cu titlul său capoteian, deşi a trecut aproape neobservat (exceptînd un premiu acordat de USR la un concurs obscur intitulat „Literatura tinerilor“), este, pînă acum, cea mai originală carte de poezie a anului şi, în mod evident, o bornă în paradigma literară românească.

„Spre voi mă îndrept, poeţi din adîncurile pămîntului, din baruri şi garsoniere homosexuale! / Vă iau de mînă, vă scot la lumină! / Să urlăm să strigăm în toate cartierele şi pe toate străzile, / să cîntăm cîntecele celor de dinaintea noastră, / să găsim cuvintele care să ne unească teama…“, scrie Răzvan Andrei într-un amplu poem intitulat „Elegie pentru copilul homo“ (vezi începutul în fragmentul de mai jos), care, ca şi poemul titular, este un fel de imn, nu tocmai un manifest, dar un cîntec deopotrivă de revoltă socio-politică şi de jale identitară, cu inflexiuni din Whitman şi Ginsberg, ambii, după cum se ştie, poeţi gay. Răzvan Andrei se defineşte ca millennial şi e interesant ce va însemna cartea sa pentru noua generaţie, dacă va deveni o carte cult, influentă nu doar literar. Căci are tot ce-i trebuie: atitudine, stamină, dramatism, emoţie, limbaj, background cultural şi chiar umor. Dar, mai ales, un culoar de exprimare deopotrivă estetică şi ideatică proaspăt şi extrem de ofertant. Este o mare şansă, un privilegiu în sine, aproape îmi vine să zic şi noroc, faptul că Răzvan Andrei are curajul dublat de talent să deschidă acest capitol în istoria poeziei româneşti. Ar fi putut-o face Radu Afrim (care între timp pare să fi renunţat cu totul la versuri) sau Alex. Leo Şerban (1959-2011), dar selecţia acestuia de poeme, publicate postum şi intitulate, hélas, tot cu o parafrază după Capote, Alte camere, alte glasuri de ieri (Pandora M, 2011), atinge discret gaytatea într-un singur loc.

În mare, poemele lui Răzvan Andrei alternează două tipuri de retorică identitară. Una asumat colectivă, vorbind în numele unui „noi“ generic („mereu în umbră, confiaţi ca moaştele de sfinţi / noi nu avem timp, / noi nu avem spaţiu“) sau punînd eul între ghilimele (într-o intitulată „Artă poetică“ scrie: „Nu aparţin. Eu depind“, iar în alt loc: „Eu sînt, dar nu-mi vine să fiu!“), cu un discurs pe alocuri vizionar şi conceptual. Poemul titular, cel mai amplu şi mai ambiţios din carte, deopotrivă retoric şi cumulativ, cu referinţe culturale şi filozofice, este o evidentă questă legitimatoare printr-o „istorie heterosexuală“. Aşa cum o serie de cinci psalmi iconoclaşti este îndreptată împotriva „credinţei heterosexuale“ a creştinilor. Nu toate poemele aşa-zis conceptuale funcţionează, unele sînt mai degrabă nişte texte aride, dar atunci cînd au tonul şi calibrajul potrivite, cînd expun alteritatea mai mult prin imagini decît prin jargonul filozofic, cînd explorează dimensiunea identitară sau pe cea corporală fără prea mare tapaj conceptual, atunci impresionează. „Raport intermediar către Walt Whitman“ este un poem splendid, desfăşurat în forţă, mustind de sens, cu nenumărate versuri memorabile („distanţa dintre noi e mai fină decît / foiţa de Biblie dar nu te pot atinge“, „nu există istorie, nici biografii, doar lungi / inconsistente urlete de disperare“). Cealaltă zonă este încă şi mai personală, nelipsită de filonul dramatic („întîlnirile atingerile îmbrăţişările sexul / sînt modalităţi ale tristeţii mele / variaţiuni ale unei imposibilităţi“), cu mici istorii private, poveşti de dragoste şi poeme sentimental-erotice cu dedicaţie (mai toate foarte reuşite), suficient de prozaice, uneori chiar narative, alteori cu rimă împerecheată, încît să aibă un aer retro optzecist.

Poezia lui Răzvan Andrei, deopotrivă inteligentă cultural şi sensibilă la viaţă, musteşte de frică, singurătate şi moarte în timp ce cartografiază întunecate locuri interioare cu nesiguranţa şi vulnerabilitatea la vedere. O carte (de debut) excelentă.

***

Răzvan ANDREI
Elegie pentru copilul homo 

Bărbaţii care iubesc alţi bărbaţi sînt o deviaţie a umanului,
După cum femeile care iubesc alte femei sînt mutaţii ale florilor de magnolie.
Spre voi mă îndrept – diformi, anormali, monştri cu inimi temătoare,
Scheletice chipuri,
paria cu alveolele făcute cercei la urechea dreaptă,
Şi mucenici ai bolilor cu transmitere sexuală!
La picioarele spînzurătorilor de care atîrnaţi, scuipaţi
în obraz de părinţi, urîţi de prieteni, mă aşez
şi pe voi, copii cu frica în oase, vă îmbrăţişez din inima propriei mele frici.
Eu nu sînt eu dacă voi nu sînteţi şi contradicţiile mele sînt mai groaznice.
Dacă nu-s şi contradicţiile voastre, coşmarurile mele cele mai
negre dacă nu se-ntîlnesc cu ale voastre!
Frica asta pe care-o purtăm desenată pe frunte, în travestiurile noastre
Şi-n fluturările de mîini ori gene e blazonul unor lungi
suferinţe, pentagrama unei antice boli
Care n-a rămas necîntată de poeţi şi nici nesfinţită cu sînge.
Noi nu, noi n-am fost niciodată o ramură a biologiei, nici un capitol
al psihiatriei!
Noi nu, noi n-am vrut niciodată să îngroşăm pur şi simplu domeniile
morţii cu alte şi alte cadavre!
Noi ne-am îmbrăţişat în locuri umbroase cum muşchii pămîntului
îmbrăţişează scoarţele de copaci,
Noi ne-am muşcat limbile şi ne-am sugrumat gemetele printre ploşniţe
şi în veceuri publice,
noi ne-am ţinut frica în zăbală şi ne-am fript măruntaiele,
ne-am înăbuşit lacrimile şi am tăcut
pînă cînd sufletele ni s-au încovoiat şi, supuse, au îngăduit şi ura
şi blestemul şi muţenia…