Sexualitatea damnată şi literatura gay românească

Nu ştiu dacă există un eseu mai bun despre homosexualitate decît cel care deschide volumul Sodoma şi Gomora, al patrulea din În căutarea timpului pierdut al lui Marcel Proust, unde prozatorul realizează o radiografie nuanţată a caracterului aproape ocult al confreriei cu ceremoniile şi emblemele ei. Întîlnirea dintre croitorul Jupien şi baronul de Charlus rămîne memorabilă prin întregul ritual al apropierii, „o apropiere între anumite legi ale botanicii şi ceea ce numim uneori în chip foarte nepotrivit homosexualitate”, care se stinge brutal cu o delectabilă concupiscenţă homoerotică: „Ai un cur pe cinste!” Însă nu trebuie uitat nici „complexul Albertine” al romancierului care transfera întreaga sensibilitate a şoferului său, Agostinelli, de care era îndrăgostit, unuia dintre cele mai complexe personaje ale ciclului său romanesc: „dispăruta” Albertine. 

Literatura a tratat întotdeauna prejudecăţile şi tabuurile de sus, încălcîndu-le, ironizîndu-le, pentru a le transcende, însă puţine au fost atît de mediatizate precum tabuurile legate de înclinaţiile sexuale socotite în afara naturii pentru care Krafft-Ebing, la sfîrşitul secolului XIX, în celebrul său op, Psychopatia sexualis, împrumuta nume mitologiei şi literaturii, sadismul de la Marchizul de Sade şi masochismul de la Sacher Masoch cu celebrul său roman, Venus în blănuri, uranismul pentru homosexualitate preluat de la K.H. Urlichs, satiriasa de la mitologicul Satir, ilustrată literar de tipul lui senex libidinosus. Ambii scriitori care au scandalizat fiecare epoca lui, confereau prin onomastică personalitate literară actului sexual, iar Sigmund Freud, sondînd resorturile erotismului primar avea să-l împrumute tragediei greceşti pe Oedip pentru complexul care-i poartă numele, iar Jung aflat în competiţie cu maestrul său, va face din Electra corespondentul oedipal feminin. Vechile tratate documentau patologia sexuală cu cazurile unor personalităţi istorice, însă literatura a oferit spectrul cel mai larg şi mai emblematic pentru universul gay. Prozatori moderni precum Michel Tournier în Meteorii au oferit o măsură originală a unui univers socotit impur, dar cu propriile arcane, cu elevate labirinturi psihologice, cu ceremonialuri complicate printr-un dandy al gunoaielor. Oricum cartea universului gay în literatura secolului care a trecut s-a jucat între incriminare şi militantism, cu nenumărate nuanţe, de la joviala atitudine din Satiriconul lui Petronius la cea şugubeaţă din Povestea poveştilor a lui Ion Creangă, unde falusul activat prin întrebuinţarea improprie a unei mantre ajunge scandalos în curul Popii, scenă de un hilar imens, însă pentru uzul intern al Junimii, unde era citită cu uşile închise; de la romanele cu androgini şi femei cu o sexualitate incertă ale lui Josephin Peladan şi Jean Lorrain, autoporeclit şi „L’enfilanthrope” – „M-am culcat azi-noapte între doi docheri şi m-au scăpat de toate căldurile”, declara obraznic-provocator -, la înclinaţiile homoerotice eufemizate ale lui Dorian Gray din romanul lui Oscar Wilde, de la safica vampă Carmilla a lui Sheridan Le Fanu la spiritul camp şi filmele lui Fassbinder, Passolini, Cyril Collard (cu romanul şi filmul omonim Les Nuits Fauves), Pedro Almodovar, de la Kavafis la Anaïs Nin, de la atmosfera wagneriană a lui Ludovic al II-lea al Bavariei la Pinguinii, cîntecul dedicat de Juliette Gréco în anii ’60 universului pestriţ al gay-lor, etc.

Scriitorii români au păstrat o reală reticenţă faţă de sexualitatea prohibită, iar „libertatea moravurilor” din fiecare epocă nu a încuvinţat-o niciodată pe deplin, asociind-o cu o alteritate circumscrisă cel mai adesea etnic, ca viciu turcesc sau grecesc, impropriu poporului român şi aurei sale mioritice de patriarhalitate. Cînd se va atinge de aceste tabuuri în Poemul invectivă, cu emfatice virilităţi provocatoare, Geo Bogza se va alege cu doi ani de puşcărie. Termenul de „fătălău” constituia denumirea populară a celui care nu-şi exprima virilitatea tradiţional, iar literatura ţărănească nu are loc pentru devianţi sexuali, ci pentru tradiţionale patimi cu încadrare heterosexuală. În mod clar, sexualitatea litigioasă s-a născut la oraş, metropola fiind cupola sub care se adună toate „viciile”, o parte reintegrate academic în studiul literar al minorităţilor sexuale, cu queer studies. Altfel argoul întrebuinţează o gamă variată de termeni adoptaţi din literatură: achiran, forjat literar de romancierul Renaud Camus, giton împrumutat Satiricon-ului lui Petronius după numele unui personaj, safismul de la poeta greacă Sapho şi lesbianismul de la insula Lesbos, unde rezida poeta, amazoanele moderne despre care Adriana Babeţi pregăteşte o carte etc. 

Pederast la Curtea-Veche 

Mateiu Caragiale deschidea poarta decadentă a bolgiilor sexualităţii una şi aceiaşi cu cea a tripoului-bordel de la „vechii” Arnoteni, purtînd trufaş în renume zdrenţe de ilustre, impresionante, armoarii levantine. Acolo o găsim pe Mima, ale cărei conformaţii anatomice, „nenorocita sa meteahnă”, „cusur de croială din născare”, misterios învăluite sub tăcere de către Povestitor, exclud împreunarea normală, explicînd însă înclinaţia către lesbianism şi relaţia furtunoasă de rezon pecuniar cu regina tuturor viciilor, Rachela Nachmansohn: „tălmăcea poate pătimaşa ei aplecare la legături împotriva firei ce o făceau să-şi piarză şi puţina judecată de care se bucura; cînd avea cîrlig la vreuna, nu-şi cruţa nici neajunsuri, nici umilinţe, ba ceva mai mult: ea, atît de zgîrcită, nu se da în lături de la cheltuială, o plimba cu muscalul, îi cumpăra ciorapi de mătase, sticle de parfum...”

Prozatorul are o atitudine ambivalentă faţă de homosexualitate, prin viciu sublimat estetic se intră în rîndul „îngerilor” cu aristocraticul Aubrey de Vere, cu care emulează Povestitorul în nuvela Remember. Tiergartenul, noaptea, relevă dubla identitate a aristocratului mesmerizat de o „vrajă rea”, travestit în femeie, cocotă masculină şi Serafim, exercitînd o tulburătoare atracţie asupra unicului martor ocular. Sfîrşitul atroce al frumosului lord amintindu-l pe celebrul Oscar Wilde, ipostaziază viciul, dar posedă şi insigniile oculte ale unei damnări cu semn invers ce transcede viciul către o altă condiţie ontologică pe care o reclamă emanaţia de numinos a travestiului: de sexu angelorum. Cealaltă ipostază, una respingător-grotescă o avem în Craii de Curtea-Veche cu Poponel, plimbat demonstrativ de Gorică Pirgu pe la masa Crailor, spre dezolarea lui Paşadia, declarat homofob şi probabil misogin, şi acompaniat de sugestive versuri cantabile: „Ah, după militari, infanterişti, tunari”. Şcoala „diplomatică” a lui Poponel, „unul din edecurile ministerului trebilor din afară”, îşi are reprezentanţii săi, dintre care cîţiva iluştri pomeniţi cu acribie de către narator, Lamsdorf, Eulenberg, Mestschersky. Spre exemplu, jurnalistul Maximilian Harden, director al ziarului Die Zukunft, detona scandalul privitor la relaţia homoerotică între Philipp, prinţ de Eulenberg-Hertefeld şi generalul Kuno Graf von Moltke. Maliţia autorului avea cel puţin un temei în cazul „edecului” Vlădoianu şi ale sale aventuri „cu pederaştii la Berlin”, fapt pomenit printre alte picanterii în corespondenţa cu amicul N.A. Boicescu. Cît despre „graţiile” lui Poponel, portretul rezonează întru grotesc cu cel pe care-l face Thomas Mann în Moartea la Veneţia unui bătrîn fante sclivisit, amestecat printre tineri şi afectînd burlesc vioiciuni frivole, spectrul sexualităţii damnate se întrevede în profilul sodomitic al făpturii schimonosite: „în făptura sa, care de almintreli în ce priveşte drăgălăşia nu lăsa decît de dorit, sălăşluia, mistuit de toate flăcările Sodomei, un suflet de femeie, sufletul unuia dintre acele slujnici împuţite ce dau tîrcoale seara cazărmilor.” Merită spus că viciul revendică o tradiţie levantină, turcească, pomeniţi fiind icioglanii, copii de casă ai Sultanului, cu sensul argotic de pederaşti. Invitaţia la toleranţă şi depăşire a prejudecăţilor vine ironic din partea unui maestru de ceremonii într-ale viciului, Gore Pirgu, angajat într-un dialog memorabil cu aristocraticul Paşadia, deranjat nu atît de sexualitatea deviantă, ci de „limbajul” ei, de expresia grotesc-derizivă de accentuată şi improprie efeminare adoptată în cadrul ceremonialului homoerotic: „- Bine, stăruia Paşadia, dar pentru ce le face aşa pe dădaca? - Păi altfel, lămurea Pirgu, nu fac nici ei pe doica.” 

Lesbiene la Medeleni 

Surprinzător, dar punerea în ecuaţie a unei sexualităţi litigioase vine de la unul dintre prozatorii pe care criticii l-au decretat emblematic pentru universul copilăriei şi al adolescenţei, ingenuul Ionel Teodoreanu, şi într-un roman care reclamă nu fără motivaţie euforia inocenţei, La Medeleni. În al treilea volum, însă, îşi face loc cuplul de lesbiene, Ioana Pală, adevărată femme fatale, şi „fetiţa” Adina Stephano, prima iubire a junelui Dan Deleanu, devenită „soră de caritate întru Cythera şi Lesbos”. Cele două surori de caritate devenite amante sînt demascate de către răniţii spitalului unde cele două lucrează; aceştia pot viziona pe fereastra unui closet cum cele „două muieri scîrnăveau pămîntul lui Dumnezeu.” Oprobiul ţăranilor mutilaţi în război ridică cota punitivă a scenei cu cele două infirmiere extrase parcă dintr-un film pornografic, „goale, cu blănile pe ele şi desculţe în pantofi neîncheiaţi”, trecînd în huiduieli printre cîrje acuzatoare. Pictorul Alexandru Pallă, soţul Adinei, surprinde scena lesbiană, însă dezgustul său provine aici din contrast, „ororii” exprimată cu graţie medelenistă, în plastica tablourilor de gen, „palpitarea nudă a celor două femei”, i se asociază zîmbetul candid al Adinei: „Frag răsărit pe buzele unui hoit.”

În mod clar, prozatorul ia o distanţă critică prin instanţe diferite, cea a atitudinii fruste, ţărăneşti, de rezoluţie etică maximă, purtînd amprenta reflexului mentalitar, dar şi cea a unei etici informate cultural, estetic, cu pictorul Pallă, boier moldovean cosmopolit, franţuzit şi dandy în tinereţe. Cu toate acestea, atracţia către acelaşi sex apare ca inavuabilă şi comandă oprobiul general, care mai are o adresă, cultura decadenţei şi demonii ei perverşi, exorcizaţi şi cu acest prilej. Însă acolo unde morala ţărănească este intransigentă, cinematografierea viciului îl face dacă nu acceptabil, cel puţin interesant. La „Pavilion”, un fel de Arnoteni ieşean modern, vărul lui Dan Deleanu, poreclit Puiu, îl introduce în anturajul de exotic bordel al locantei cu ştaif, a cărei teratologie sexuală o include şi pe lesbiana Iulişca, bisexuală doar din motive pecuniare: „Dar numai bărbaţii plăteau.” Lesbianismul este transformat într-un caz aproape dostoievskian în Fata din Zlataust unde eleva Sănătescu, premianta liceului, provenind dintr-o prestigioasă familie nobiliară, se îndrăgosteşte de eleva Enăchescu, în jurul căreia construieşte o întreagă reţea de complicităţi ostile pentru a şi-o aprop(r)ia, ea jucînd rolul îngerului salvator. Romanul se termină cu o crimă pasională, cînd Sănătescu îşi dezvăluie inavuabila atracţie în faţa fecioarei încă nedespletite, cu numele de glorie ruşinoasă de „Fata din Zlataust”, provocînd violenta respingere a ceea ce apare ca monstruos. 

Pocăirea unui „curlangiu” 

Panait Istrati prezintă un caz de homosexualitate în povestirea „Stavru” din ciclul Povestirile lui Adrian Zograffi, criticate acerb pentru imoralitate din perspectiva unui eticism superior de către N. Iorga, Ovid Densusianu, Mihail Dragomirescu etc. - de scandal avea parte în epocă şi Mircea Elaide pentru Simina din Domnişoara Christina, personaj-copil acuzînd un erotism precoce mediat spectral de cel al erotoman-sadicei domnişoare strigoi. În povestirea lui Istrati, Salepgiul Stavru, „hahalera tuturor iarmarocelor”, purtînd pecetea infamiei din cauza unui vechi scandal, îl atrage pe adolescentul Adrian prin secretul pe care-l deţine, faima proastă a aventurierului şi darul vorbirii. În timpul vilegiaturii aventuroase către un iarmaroc, termenul „necinstit” pe care-l reclamă sfidător faţă de tînărul naiv în atîtea ipostaze îşi relevă şi o altă conotaţie cînd Stavru îl pipăie noaptea, sărutîndu-l pe adolescentul buimăcit şi atrăgînd reacţia promtă a prietenului său Mihail. Nu perversiunea se află în primplanul oprobiului, existenţa itinerantă într-o geografie orientală a viciului o conţine aproape firesc, ci pervertirea a ceea ce este armonios în natură: „-Asta-i mai rău decît necistea! Este perversiune! Înseamnă că strici cu forţa un echilibru în care totul e armonie: ai siluit acest echilibru. Şi faci cea mai urîtă dintre crime cînd vrei să-i molipseşti şi pe alţii la acest viciu.” Scandalul provoacă nu numai pocăirea „necinstitului” Stavru, dar şi relatarea poveştii sale tragice, a unei căsătorii neconsumate cu o fată care-l iubea şi cu care trăieşte cast, viciul dobîndit în timpul periplului prin Anatolia, Armenia şi Turcia împiedicîndu-l să se apropie de ea. Nu doar identitatea de împrumut a salepgiului devenit onorabilul „domn Izvoranu” este dezvăluită, ci şi identitatea sa sexuală, de către „un grec, fost prieten”, acuzînd acelaşi viciu, în faţa familiei ostile şi a soţiei, Tincuţa. Cruzimea expresiei care nu lasă loc explicaţiilor ulterioare generează şocul soţiei care se sinucide: „...ăsta-i Stavru salepgiul, şi-i şi curlangiu pe deasupra!” 

Alchimişti & sodomiţi 

Cel care revine cu o sensibilitate baroc-decadentă însă cu parfum balcanic-oriental asupra homosexualităţii este Eugen Barbu în Principelele, unde messer Otaviano, sfătuitorul de taină al domnitorului, aduce cu sine un întreg univers ezoteric al Renaşterii, dar şi „vicii” pe măsură, care se regăsesc aproape gemelar în cele ale Fanarului, pentru că ne aflăm în timpul domniilor fanariote ale lui Caragea, Mavrogheni, Mavrocordat, Ipsilanti etc. Cei doi amanţi, domnitorul şi alchimistul său cu înfăţişare de efeb, se înfăţişează alegoric într-un spectacol orgiastic de giostri, intermezzi, moresche, „frumoşi, fabuloşi, ca doi arhangheli”, în chip de zei, Seth şi Horus, iar dionisia simţurilor poartă pecetea melancholiei: Post coitum animale triste. Traversarea Styxului, metaforă a demoniei homoerotice finalizează în declaraţia lui messer Ottaviano: „Sămînţa ta e rece şi sterilă ca a diavolului!” Un orgiastic spectacol sodomitic al beizadelor, la loc de taină, hanul „La Norocul Cailor”, spectacol descris cu o precizie flamandă a detaliului şi o exuberantă concupiscentia oculorum, cu messer Ottaviano în travesti ca magister ludi, este survolat de către Principele însuşi venit să asiste icognito la dezmăţ:

„Tinerii sicofanţi îşi turnau vin pe creştet şi-l beau ca pisicile, de pe ceilalţi, acolo unde ar fi trebuit să fie sacrul sîn al fecioarelor travestite, dădeau de piela plină de cicatrice a mavroforilor. Grigoraş Jora umbla în patru labe grohăind, beat mort, şi după el se ţinea şi mai beat şi mai nebun fiul cel mare al vornicului Hrisoverghi, Radu, un zdrahon întărîtat ce nu îmbrăcase rochia celorlalţi şi făcea pe mascurul, lovind curii celui din faţă-i...

Ţiganii se întorseseră cu spatele să nu vadă grozăvia ce numai se auzi, cînd Grigoraş, cu faţa lui de chitră şi ochii perdeluiţi de văpsele, gemu pătruns de furia urmăritorului său care-i sfîşiase veştmintele uşoare.

– Aoh! făcură cu toţii bătînd din palme şi privind ruperea sfincterelor neofitului, adus pentru prima oară de către medelnicer în cercul destrăbălaţilor.”

Imprudenţa beizadelelor şi mai ales a lui Iancu Ghica şi a lui Messer Ottaviano în pronunţarea numelui august atrage cumplita pedeapsă a domnitorului jignit nu numai ca Principe, ci şi în dragostea pentru viciosul florentin: „– Dă-mi mie poarta pe care intră Principele tău! Spunea gemînd, lasă-mă şi pe mine acolo unde el se slobozeşte în fiecare seară! Pe neaşteptate, Ottaviano se întoarse şi smulse o torţă din perete, apropiindu-i-o de faţă: – Să taci! El este femeia mea!” Pentru Eugen Barbu, scenariul viciului este unul încifrat de tensiunea dintre aedificabo et destruam unde mortificarea cărnii apare fie în ipostaza cu accente de Ecleziast a martiriului, a lepădării de trup, care înalţă sufletul, fie a delectării delirante a viciului, a preaplinului trupesc, care-l damnează.

Însă, în ţara secătuită, corupţia fie ea şi a cărnii devine un principiu maculant general, iar messerul suferă o moarte pe măsura viciului său, Principele îndesîndu-i un peşte viu în anus, un exemplu potrivit de dantesc contrapasso, d’aquinianul contrapassum, pedeapsa ilustrînd esenţa păcatului care a revendicat-o, o moarte similară cu aceea a lui Denis, tiranul Siracuzei, sau cu supliciul nefericitului rege, Edward al II-lea al Angliei, socotit homosexual, asasinat după ce fusese desposedat de tron, cu un fier înroşit introdus în anus. Messer Otaviano reprezintă însă atît o încarnare a unui înalt principiu spiritual, simbolizat prin androginul hermetic Rebis şi unde literatura, arta şi alchimia îşi dau mîna, dar şi opusul aurului spagiric al unui erotism faustic sublimat în cunoaştere, şi anume materia vilă, în stadiul de nigredo al unei sexualităţi impure. 

Un „cult phalic” 

În Straja dragonilor, o Bildungsautobiographie, dar nu numai a formării sale spirituale, cum sună pios-abreviat stereotipul criticii, ci şi cel a formării sale sexuale, Ion Negoiţescu relevă ceea ce numeşte „cultul lui phalic”, o parte din experienţele unei homosexualităţi juvenile care îşi găseşte sporadic împlinirea în contacte ocazionale cum sînt cele din sala de cinematograf, loc predilect al întîlnirilor discrete, al jocului erotic la limita licitului al coapselor ce se ating, joc care-l atrăgea, însă cu accente mai brutal senzuale, şi pe un Jean Genet:

„Mă aşezasem aşadar lîngă un bărbat, blond, cu mutră sănătoasă din popor, purtînd scurtă de piele, de unde am dedus că e măcelar şi aş fi jurat că e ungur. Spre satisfacţia mea, «jocul» cu pulpele s-a bucurat de atîta participare, încît, încurajat şi incitat, am îndrăznit să-mi pun mîna pe coapsa lui, ceea ce în loc de respingere a adus o sporire a presiunii pulpei lui; din cale afară de excitat, am împins mîna pînă la sexul bărbatului şi simţindu-l în mare formă, palpitînd chiar, am cutezat să-l deschiei la pantaloni (cu ce precauţie, cu ce încetineală, cu ce teamă!) şi să-mi introduc mîna sub chiloţii lui, ca să prind într-însa acel corp viu şi cald, independent parcă de restul trupului de care ţinea. Îmi ardeau obrajii ca şi cum aş fi căzut pradă febrei şi delirului.”

Ceea ce se trece cu vederea este relaţia aproape simbiotică dintre senzualitatea tatonantă, adolescentină, căutînd obscuritatea şi plăcerea lecturii, relaţie pe care autorul o reclamă discret. Sînt multe de spus aici, pentru cine ştie să citească, despre coagularea euphorionistă, despre un cerc de afinităţi, dar las altora oportunitatea de a investiga o lume interesantă, cu ceremonialuri ocultate, şi care a evoluat pe coordonatele unei confrerii intelectuale. 

Copii, gemeni, androgini 

Max Blecher în Întîmplări în irealitatea imediată are un scurt episod homoerotic între doi băieţei, preambul iniţiatic fantast cum este sexualitatea imaginată de copii. Experienţa cu Walter îl introduce pe Eugen în tainele sexualităţii şi chiar dacă limbajul erotic este eufemizat din ignoranţă, el se regăseşte în zona asocierilor celor mai neaşteptate. Jocul cu pana (neagră) îl contrariază pe băiat aflat în etapa speculaţiilor pe seama actului sexual. Spre deosebire de bolgiile decadentismului, naratorul nu situează experienţa inedită în zona perversiunilor sexuale, ci mai degrabă o integrează într-un scenariu iniţiatic. Înainte de Mircea Cărtărescu, avem poate una dintre cele mai subtile puneri în ecuaţie psihologică a unei sexualităţi juvenile, cu imponderabilele şi infinitezimalele sale.

Mircea Cărtărescu se referă la homosexualitate ca posibilitate de coagulare a precipitatului adolescentin al androginiei primordiale, în Travesti, o minunată carte a unei adolescenţe dificile, bîntuită de demonii proteici ai sexualităţii ca şi în Elevul Törless al lui Robert Musil. Sexualitatea apare ca o imponderabilă - în Lolita, Humbert Humbert intuia modelul în „nimfetă” –, la limita cu nevroza articulată unei hipersensibilităţi retractile, reacţionînd puternic în registrul fantasmal.

Mai clar apar în volumul trei din Orbitor pulsiunile unei sexualităţi deviante şi deposedate de mister, spre exemplu, cel al cuplului gemelar de amanţi din Gemenii, cînd Dan Nebunul, avatar al Mendebilului din Nostalgia, îi propune lui Mircea un act sexual în termenii cei mai concreţi:

„Şi-atunci Dan, un copil de opt ani, mă-ntrebase ceva simplu şi înspăimîntător, o întrebare uitată de mine cu disperare, chiar în acea seară, cînd am udat cu lacrimi codiţele mele de cînd eram foarte mic, şi care totuşi mi-a străbătut, ca un vuiet ameninţător, întreaga viaţa, strîmbîndu-i contururile, rupîndu-i anevrismele, inundîndu-i creierul cu cheaguri cleioase de sînge, ficatul cu carcinoame monstruoase, risipite curînd în fiecare celulă a trupului minţii mele. (...) «Vrei să ne futem în cur?» mă-ntrebase atunci Dan Nebunul şi, în acelaşi timp, îşi lăsase-n jos bretelele spielhosen-ilor săi cu imprimeuri, apoi şi-i trăsese-n jos, pînă la glezne, lăsîndu-şi la vedere sexul de neprivit, ca al oamenilor mari, ca al beţivilor care făceau pipi pe garduri. «Uite, te las pe tine întîi», adăugase, prinzîndu-mi din nou mîna şi-ncercînd să mi-o tragă spre bara lui de carne. A urmat una dintre clipele cele mai lungi trăite de mine vreodată. Mi-am amintit, fulgerător, din bancuri şi din pălăvrăgeala copiilor. Homosexualii. Poponarii. Curiştii.”

Reacţia isterică de refuz este însoţită de corolarul vulgatei ilicitului sexual homoerotic de la anecdote şi bancuri, inclusiv cele politice, la istorii degradante, circumscrise unei lumpen-culturi sexuale şi imagini torturante deformate expresionist, sadomasochist, anxios, ca în tablourile lui Egon Schiele. Avem condensată aici o întreagă istorie apocrifă a „viciului” cu vulgata teribilă a incriminării şi cu aura sulfuroasă a marginalităţii maligne. În ciuda spectacolului organic, unde totul ia proporţii cosmice, dar fără bucuria scatologică a lui Rabelais, la Mircea Cărtărescu ne aflăm într-un mind game unde ceea ce contează pînă la urmă este „trupul minţii”. În pluriversul său, ceea ce pe un nivel energetic sau, mai precis, într-un cod cultural al unui alt univers literar este socotit perversiune, pe un alt nivel este doar o altă potrivire a sinapselor; sexele sînt imagologie, configuraţii atomice, neuronale, metafizică, logos spermatic, alchimie etc. 

Love story, camp, queer 

În Legături bolnăvicioase – cu o ecranizare reuşită a regizorului Tudor Giurgiu -, în ciuda titlului care reclamă cartea cu vicii multiple, dar nidecum homoerotice, a lui Choderlos de Laclos, Cecilia Ştefănescu face loc unei analize minuţioase a atracţiei sexuale pe care o resimt două prietene. Deşi prilej de judecată morală dintr-un unghi îngust, a unei moralităţi vetuste, relaţia lesbiană apare atît ca o love story, dar şi ca un proces psihologic-afectiv de maturizare, fără bagajul demonic cutumiar. Ceciliei Ştefănescu îi revine meritul de a normaliza nu atît relaţia între persoane de acelaşi sex, cît privirea publicului în legătură cu aceste relaţii, păstrînd în propriul unghi subiectiv naturaleţea şi sensibilitatea care este proprie literaturii de calitate.

La Adrian Schiop există o perspectivă nu doar a unei alte sensibilităţi, dar şi una a mediului homoerotic, underground, care moşteneşte ceva din cultura camp şi cea a beatnicilor, mediu care devine transparent în romanele sale Pe bune/pe invers şi Zero Grade Kelvin. Eufemismele, metonimii sublimate ale actului sexual şi preambul al lui, precum mîngîierea, „atingerea”, dormitul împreună, poartă cu sine ambiguitatea amestecului dintre dorinţă şi compasiune, dintre teama de nu stîrni o spontană reacţie de respingere şi aşteptarea unei confirmări, constituie un spaţiu al unei senzualităţi homoerotice cartografiate cu fineţe de prozator. „Şi totuşi, pînă la urmă, lucrurile s-au legat ca de obicei, «îmi place de tine, te simt curat», i-a zis Nicu Popa mîngîindu-l pe cap, «pe tine şi pe Lorand îmi place să vă ating»; şi apoi, cînd au ajuns să doarmă împreună – «la mine nu e chestia să mă fut, am doar nevoie de afectivitate» – se înecase el în explicaţii, cînd ajunseseră să doarmă împreună; iar în dimineaţa după ce s-au futut – «ce pulă mică ai, am auzit că aşa e la asiatici»; „nu e asta, pur şi simplu o am mică»; „ai piele fină, ca de gagică, dacă ai avea şi sîni, ar fi ok»”.

Romanele lui Adrian Schiop se înscriu într-o vastă literatură queer, ele nu reabilitează ceea ce a stat mult timp sub semnul prohibiţiei, nu există în ele accese de militantism, dar nici de inhibiţie, ci doar un survol al unui univers în întregul lui, univers care nu se reduce doar la focalizarea obstinată a unui act sexual homoerotic, ci se desfăşoară pe o plajă vastă de interacţiuni umane complexe.

Angelo Mitchievici (n. 1972) este eseist şi scriitor. Cel mai recent volum publicat: Caragiale după Caragiale. Arcanele interpretării: exagerări, deformări, excese (Polirom, 2014). Acest eseu a apărut în revista Dilemateca nr. 49 din 2010.