O ţară bogată cu oameni săraci

● Yu Hua, China în zece cuvinte, traducere de Mugur Zlotea, Editura Humanitas, 2018. 

N-aţi citit o carte mai amuzantă şi totodată mai terifiantă despre China! Zece eseuri confesive, fiecare pornind de la cîte un cuvînt/concept, care alcătuiesc o imagine cuprinzătoare a mentalului colectiv chinez modelat/alienat de diversele „reforme“ comunisto-capitaliste. Cele zece cuvinte alese (popor, conducător, lectură, scris, lu xun, decalaj, revoluţie, firul ierbii, imitaţie, cacealma) şi structura compozită îi oferă prozatorului Yu Hua o modalitate de a-şi organiza deopotrivă eficient şi expresiv amintirile şi gîndurile sale despre China din timpul Revoluţiei Culturale a lui Mao şi despre China de azi.

Nu este o carte de istorie politică sau culturală scrisă de vreun istoric occidental, precum Istoria Chinei moderne de Jonathan Fenby şi Istoria culturală a Chinei de C.P. Fitzgerald (de asemenea traduse la Humanitas), este „doar“ o carte de memorialistică şi de analiză personală a unui sistem totalitar scrisă de un prozator chinez, o carte în care pasajele de nostalgie alternează cu scene de un comic absurd sau de orori sîngeroase, pentru ca la final să incorporeze şi cîteva cifre şi date statistice comentate. (Formula compozită nu este departe de cea a volumelor colective despre comunismul românesc – de la Anii ’80 şi bucureştenii, prin Cum era? Cam aşa, pînă la Şi eu am trăit în comunism – ceea ce oferă o oarecare familiaritate lecturii.) O mare reuşită a acestui volum (tradus excelent de Mugur Zlotea, artizanul traducerii multora dintre cărţile menţionate în acest text) este tonul cu care Yu Hua spune povestea lui şi a familiei sale, a prietenilor şi a concetăţenilor, a ţării: un ton strunit, de un calm uluitor, cu vagi accente de nostalgie, regret, frustrare sau dezamăgire.

Cîteva cuvinte despre Yu Hua (n. 1960), pe care eu personal am ajuns să-l prefer celorlalţi prozatori chinezi traduşi la noi în ultimii ani sau mai de mult: Chen Chong, Mo Yan, Gao Xingjian, Yan Lianke sau Lao Ma. Născut într-o familie de medici cu strămoşi moşieri (de altfel, ambele sale romane traduse la Humanitas Fiction, În viaţă şi Cronica unui negustor de sînge, se inspiră din biografia familiei), Yu Hua s-a apucat de scris printr-o întîmplare (povestită chiar în acest volum în capitolul dedicat cuvîntului „scris“), a publicat în foileton romanul În viaţă, ceea ce i-a adus acasă o mare popularitate, după care a cunoscut şi faima internaţională prin numeroase traduceri şi premii (James Joyce Award, Premio Giuseppe Acerbi sau Prix Courrier International). Scrie cărţi de proză scurtă, roman şi eseuri, trăieşte la Beijing şi publică în mod regulat în The New York Times.

China în zece cuvinte este scrisă special pentru un cititor occidental şi este o lectură tare mai ales pentru cei care nu au cunoscut pe propria piele abuzurile comunismului, cruzimea şi absurdul unui sistem totalitarist. În centrul cărţii se află figura lui Mao Zedong şi criminala sa Revoluţie Culturală (propaganda, cultul, piaţa Tian’anmen) care a coincis cu anii de formare ai lui Yu Hua, participant el însuşi ca voluntar în acţiunile de demascare a „duşmanilor poporului“ care făceau speculă cu cupoanele de alimente (înfiorătorul capitol „Decalaj“ poate fi citit şi ca o autocritică tîrzie). Chiar şi pentru un cititor român trecut prin dejism şi ceauşism, unele pagini sînt greu de înţeles din cauza proporţiei masei umane implicate în evenimentele de o cruzime incredibilă. Yu Hua vorbeşte despre execuţii publice (vezi şi fragmentul de mai jos), despre zeci de milioane de crime, despre o sărăcie care împinge oameni să-şi vîndă sîngele, să mănînce frunzele din copaci, să se sinucidă de faţă cu familia sau să atace autorităţile, despre decalaje istorice, inegalităţi de clasă, acte de corupţie şi abuzuri ale statului care e în stare de orice pentru bani, profit şi falsă dezvoltare.

Partea a doua a cărţii se ocupă de „contradicţiile“ din societatea chineză contemporană: în timp ce este o mare putere economică a lumii, o foarte mică parte din populaţie consumă produse de lux într-un mediu tehnologizat ultramodern („29% din consumul bunurilor de lux la nivel mondial“), în timp ce poporul trăieşte la limita sărăciei într-o societate în ruine („100 de milioane de chinezi trăiesc sub limita sărăciei“, rupţi de lume, cu copii care n-au văzut niciodată un meci de fotbal la televizor, spre exemplu). De altfel, ultimele două capitole, „Imitaţie“ şi „Cacealma“, oferă o imagine cultural-economico-politică a Chinei deloc măgulitoare: fenomenul imitaţiei reflectă şi progresul, şi regresul unei societăţi cu forţă de muncă, dar fără venituri, o societate în care cacealmaua (adică înşelăciunea la nivel individual, specula la nivel de piaţă, fake news în media, minciuna şi corupţia politică) reprezintă noua revoluţie culturală a capitalismului placat pe comunism. În concluzie, Yu Hua vorbeşte despre „o erodare a moralei publice şi o confuzie în sistemul social de valori“ văzute ca o sechelă a dezvoltării incomplete şi pe fast-forward a Chinei din ultimii treizeci de ani, o ţară care a făcut „boom“ economic doar pentru a arunca în sărăcie sute de milioane de oameni.

Citiţi aici un fragment amplu din China în zece cuvinte.

***

Yu HUA
China în zece cuvinte (fragment) 

Viaţa de la noi din orăşel în timpul Revoluţiei Culturale nu ducea lipsă de violenţă, dar cu toate acestea era plictisitoare şi limitată. Îmi amintesc că, de fiecare dată cînd era executat vreun criminal, la noi în oraş se stîrnea zarvă ca de sărbătoare. Am povestit deja cum pe vremea aceea condamnările erau făcute în şedinţe publice. Cel care îşi aştepta condamnarea era aşezat în mijlocul podiumului, cu o pancartă de lemn agăţată de gît, pe care scria de ce era acuzat: ucigaş contrarevoluţionar, ucigaş violator, tîlhar ucigaş etc. Criminalul era încadrat de cei aduşi să fie criticaţi suplimentar, moşieri sau elemente de dreapta, contrarevoluţionari din perioada dinainte de eliberare sau contrarevoluţionari „activi“. Stăteau toţi cu capul plecat, aduşi de șale, şi ascultau tiradele critice vehemente care se încheiau întotdeauna cu verdictul.

Locuiam într-un orăşel de pe malul Golfului Hangzhou şi toate şedinţele de condamnare publică se ţineau pe terenul de sport din şcoala noastră. Terenul era plin de oameni. În partea din faţă a podiumului se găseau condamnaţii, iar în spatele lor membrii comitetului revoluţionar judeţean. La microfon se afla cineva numit de comitetul revoluţionar să dea citire criticii şi verdictului. Dacă condamnatul era legat fedeleş şi în spatele lui stăteau ameninţător doi soldaţi cu puşti în mînă, era clar că va fi condamnat la moarte.

Am început de mic să stau în mijlocul mulţimii adunate pe terenul de sport, să particip la nenumărate şedinţe de condamnare publică şi să ascult tiradele vehemente din megafoane…

Erau două locuri de execuţie la malul mării, noi le spuneam Plaja de Nord şi Plaja de Sud. Pentru că eram copii şi nu ne puteam ţine după camion, încercam să ghicim unde va avea loc execuţia. De cîteva ori am nimerit însă locul şi am văzut execuţia de aproape. Au fost cele mai şocante momente ale copilăriei mele. Soldaţii cu armele pregătite se aşezau în cerc ca să-i împiedice pe spectatori să dea năvală, apoi unul dintre cei însărcinaţi cu execuţia îi trăgea condamnatului un şut în spatele picioarelor, ca să-l facă să cadă în genunchi, după care păşea înapoi, să nu fie împroşcat cu sînge, punea puşca la ochi şi „poc“, trăgea un glonţ în ceafa condamnatului. Mi-am dat seama cum un glonţ mic de tot era mult mai puternic decît un baros de fier, pentru că imediat îl dobora pe condamnat la pămînt. După ce trăgea, cel însărcinat cu execuţia se apropia de condamnat să verifice dacă murise sau nu. Dacă nu era mort, mai trăgea o dată. Momentul care mă făcea să tremur din tot corpul era cînd întorceau mortul cu faţa în sus. Cînd îi intra în ceafă, glonţul făcea doar o găurică, dar cînd ieşea pe partea cealaltă, îi spărgea fruntea şi faţa celui condamnat, iar gaura era cît bolul din care mîncam noi orez.