Cartea, recuzită pentru selfie

„Sîntem blestemaţi cu prea multe şi cu prea puţin timp ca să consumăm toate lucrurile minunate care ni se oferă.“ Da, se apropie Tîrgul de Carte Bookfest şi va exista, din nou, o ofertă copleşitoare de cărţi traduse din zeci de limbi, premiate cu premii celebre, vîndute în milioane de exemplare, ecranizate în filme de succes, situate în topuri faimoase. Bestseller-uri, blockbuster-e, mustreader-e, fenomene editoriale, mari revelaţii – o copulaţie a superlativelor. Va trebui să supravieţuim, o dată în plus, potopului de capodopere care se va revărsa peste noi, bieţii cititori, avizi de plăceri literare. Asta în timp ce receptarea critică a cărţilor este, pentru al nu ştiu cîtelea an consecutiv, absolut mediocră. Se scrie puţin despre cărţi şi se scrie prost. Mulţi critici s-au retras, lăsînd în loc bloggeri (eu i-aş reboteza bookfluencer-i), pentru care, atunci cînd nu compilează fraze şi expresii luate direct de pe clapetele cărţilor, un selfie cu coperta ţine loc de analiza-evaluarea-recomandarea cărţii. Dar, se pare, şi la alţii e la fel.

În 1959, Elizabeth Hardwick, prozatoare şi critic literar, publica în Harper’s un foarte acid articol intitulat „Declinul recenziei literare“, articol care va face carieră pentru felul dur în care critica tributul plătit de recenzenții literari gustului popular, fiind totodată şi textul-manifest al fondării The New York Review of Books împreună cu soţul ei, poetul Robert Lowell, şi cu alţi editori. Luna trecută, tot în Harper’s, scriitorul şi criticul literar Christian Lorentzen a publicat un amplu articol intitulat „Like this or die: Soarta recenziei literare în epoca algoritmilor“, articol care între timp a primit sute de replici în publicaţiile culturale americane, print şi online, deschizînd o dezbatere naţională despre ce mai înseamnă recenzia literară într-o epocă dominată de social media.

Ce observă Christian Lorentzen e valabil şi pentru restul lumii, inclusiv pentru noi: reducerea drastică sau dispariţia spaţiului pentru recenzii literare în presa scrisă, simplificarea discursului critic („necesităţile de bază ale unei recenzii – analiza şi evaluarea – au fost abandonate în favoarea banalei recomandări“ care „reciclează formulările publicitare primite de-a gata de la editori“), consensul înlocuind dezbaterea („editorii şi criticii aparţin unei profesii pentru care scepticismul este o datorie; în schimb, avem acum nişte jurnalişti culturali permanent beţi de entuziasm“). Sub presiunea comercială şi a social media, criticii/bloggerii literari au devenit un fel de maşini de recomandat cărţi, scriind texte scurte, pozitive, lipsite de profunzime, „contribuind la o anarhie a standardelor“. Christian Lorentzen deplînge înlocuirea analizei şi reflecţiei critice, a recenziilor riguroase şi a articolelor de amploare cu textuleţele şi listele de recomandări (listicles), cu interviurile de tip Q&A şi profilurile cu autori („Te deranjează dacă-ţi trimitem să răspunzi la un chestionar în loc să-ţi recenzăm cartea?“), cu topurile de vînzări („deşi prezenţa pe o listă de bestseller-uri este o contrarecomandare a calităţii literare“), cu postările de coperte de pe Instagram (bookstagram), recomandările de pe Twitter, evaluările cu steluţe de pe Goodreads ş.a.

Pe scurt, Lorentzen deplînge sărăcia discursului critic şi fetişizarea cărţii ca obiect în contextul declinului pieţei de carte, unde nu mai contează decît vînzările: prea multă opinie şi prea puţină analiză, prea multe recomandări şi prea puţine evaluări, prea multe poze cu coperte şi prea puţine comentarii despre cărţi. „Cum ar fi ca o întreagă generaţie de scriitori să se formeze fără ca nimeni să nu le mai analizeze critic cărţile? Scriitorii sînt deserviţi acum de o cultură care le tratează cărţile doar ca recuzită pentru selfie-uri“, spune Lorentzen în acest articol, lung cam cît cinci pagini din Dilema veche, rezumat aici vulgar, dar disponibil pe https://harpers.org/archive/2019/04/like-this-or-die.

În State, toată lumea a avut o părere pro sau contra, mai directă sau mai nuanţată. Pe https://bookmarks.reviews, peste o duzină de editori de carte, critici literari de la The Globe şi Kenyon Review la Slate şi The New Yorker i-au comentat eseul. În cele ce urmează spicuiesc din opiniile lor.

„Cronica de carte te costă. E scump să trimiţi prin poştă cărţile criticilor, e scump să le plăteşti un onorariu, e scump să rezervi spaţiu editorial recenziilor. Articolele despre cărţi nu aduc nici un ban din publicitate, iar editurile şi librăriile nu-şi permit să plătească reclame în publicaţiile de mare tiraj. Unele ziare au înlocuit recenziile de carte cu profiluri, chestionare şi liste, dar cred că asta e un lucru bun. Pentru mine nu e un semn de declin al civilizaţiei, ci un semn al ponderii scăzute a presei. Au dispărut recenziile? Mie mi se pare că s-au înmulţit. Există cititori peste tot, de toate felurile.“ (Laurie Hertzel, preşedinta National Book Critics Circle, Star Tribune)

„Mai merită să scrii azi recenzii negative? Absolut. Ce mai e o cultură literară fără puţin dezacord? Dar criticul literar de azi joacă şi un rol de curator: selecţia a ceea ce recenzează este la fel de semnificativă. Din perspectiva unei reviste, nu are nici un rost să critici o carte despre care vasta majoritate a publicului cititor nici nu merită să afle. Atît de mulţi autori se luptă pentru atît de puţin spaţiu în fiecare săptămînă. Să acorzi prioritate doar cărţilor care merită să ajungă la public, să contribui cu recenzii pozitive este o decizie editorială sănătoasă.“ (David Canfield, Entertainment Weekly)

„Cititorul obişnuit citeşte un număr relativ mic de cărţi pe an, iar noi, restul, ne dăm silinţa să transmitem dragostea noastră pentru cărţi vorbind despre ele în speranţa că îi mai pasă cuiva. Nu-mi place că astăzi cărţile trăiesc şi mor în funcţie de potenţialul lor de a crea valuri sau de cît de listabile sînt. Dar cu cît îi ia mai mult unei cărţi să-şi găsească un recenzent ca s-o citească, cu atît mai puţin important este ca acea carte să fie şi bună.“ (Steph Cha, Los Angeles Times / USA Today)

„O recenzie consistentă şi bine scrisă este unul dintre cele mai semnificative şi eficiente moduri de a te exprima despre o carte. O recenzie decentă poate descrie reuşitele sau minusurile unei cărţi, o recenzie bună poate genera o anumită teorie estetică ce îl ajută pe cititor să înţeleagă cum poate aborda literatura în general, iar o recenzie foarte bună este o opera de artă în sine. Dar nu sînt de acord că alte forme de a scrie despre cărţi n-ar fi valide. Critica nu trebuie să fie doar evaluare sau recomandare, nici nu e blamabil faptul că cititorii vor recomandări sau că recenzenţii alcătuiesc liste. Iar dacă o carte este fetişizată ca obiect cultural, această fetişizare merită observată şi analizată. Ce proiectăm noi în cartea ca obiect? Ce simbolizează cartea pentru noi? Care coperte ne atrag atenţia, de ce o fac şi cît de eficace sînt ele? Îngrijorător este cînd interesul pentru cartea ca obiect şi pentru listele de recomandări copleşeşte cu totul critica literară. Dar situarea recenziei critice mai presus de orice nu va repune romanul în centrul vieţii literare. Acele vremuri au trecut şi nici o cantitate de cronici literare nu le va aduce înapoi.“ (Constance Grady, Vox)

„Romanul este o formă durabilă în ciuda atîtor morţi prevăzute. Romanul nu e mort, nici măcar pe moarte, pentru că romanul n-a fost interesant niciodată cu adevărat decît pentru un grup marginal de ciudaţi. Supravieţuirea romanului depinde nu de capacitatea lui de a controla mase enorme de oameni, ci de capacitatea lui de a-şi face adepţi noi. Critica literară este şi ea o formă durabilă. Cei mai buni practicanţi ai ei, iubitori perverşi ai dezacordului, au reprezentat întotdeauna o minoritate plină de amărăciune. Şi nu sîntem noi cel puţin norocoşi să trăim vremuri în care există atît de multe de dispreţuit?“ (Becca Rothfeld, The Times Literary Supplement)

Foto: Alfred Hitchcock citind