Mame şi viermi

● Samantha Schweblin, Vis febril, traducere de Lavinia Similaru, Editura Litera, 2019. 

„În ziua în care am împlinit opt ani, sora mea – care mereu, fără abatere, trebuia să fie în centrul atenţiei – a înghiţit o cană întreagă de înălbitor. Avea numai trei ani. Mai întîi a zîmbit, poate un pic scîrbită de gustul rău. Apoi faţa i s-a schimonosit într-o grimasă înspăimîntată de durere. Cînd mama a văzut cana goală atîrnînd în mîna ei, s-a albit la faţă…“ Aşa începe povestirea „Un ghinionist“ cu care argentiniana Samantha Schweblin (n. 1978) a fost tradusă pentru prima dată în limba română (de Aurelia Ulici, în antologia Freeman’s. Cele mai bune texte noi, Black Button Books, 2017). În Vis febril, o nuvelă de 45 de pagini etichetată exagerat drept roman, o mamă încearcă să-şi salveze fiul după ce acesta bea apă dintr-un pîrîu infestat (vezi şi fragmentul de mai jos). Dacă însă în proza „Un ghinionist“ scriitoarea tatonează tema abuzului sexual asupra unei minore, în Vis febril abordează tema de-posedării de personalitate a unui băieţel în urma unui act magic cu scopul de a-l salva de moarte. Fără a cunoaşte în detaliu celelalte trei volume de povestiri ale Samanthei Schweblin, din titlurile lor şi din ce-am citit pînă acum în traduceri (în The New Yorker) şi prin diverse antologii (în Granta), pare că universul literar al acestei scriitoare, considerată, ca şi Mariana Enríquez (n. 1973), o senzaţie a noii generaţii de prozatori argentinieni, gravitează în jurul temelor horror, paranormale, enigmatice sau cu potenţial violent.

Samantha Schweblin e însă mai interesantă decît Mariana Enríquez (tradusă la noi cu volumul de povestiri Ce-am pierdut în foc, Editura ART, 2017, o carte prea ancorată în clişeele genului horror şi cu un imaginar cam hollywoodian), amîndouă scriitoarele ieşind însă din şalul, ca să zic aşa, Silvinei Ocampo (1903-1993), tradusă la noi, tot de Lavinia Similaru, cu volumul Furia şi alte povestiri (Editura Univers, 2015), o carte în care se regăsesc, de fapt, cam toate temele abordate peste ani de Schweblin şi Enríquez, fără ca acestea să aducă prea multă originalitate în expresia şi imaginarul genului.

Spre exemplu, într-o povestire numită chiar „Boala“, Ocampo compune o parabolă de trei pagini despre o boală misterioasă care nu se lasă localizată. În Vis febril e vorba de asemenea de o boală necunoscută care se manifestă în organism ca o infestare cu viermi. Aşa începe proza Samanthei Schweblin, cu o femeie muribundă pe nume Amanda interogată, pe un pat de spital rural, de un băiat de 7-8 ani, pe nume David, care-i pune întrebări, ca-ntr-o şedinţă de hipnoză, şi o forţează să povestească, sub semnul urgenţei, în căutarea unui detaliu semnificativ „pentru noi toţi“. Nu există narator în afara celor două voci, nuvela fiind un dialog continuu între femeia Amanda şi băiatul David (replicile lui sînt trecute în italice), ulterior dublat de dialogul, petrecut cu cîteva zile mai devreme, dintre Amanda şi vecina ei, Carla, nimeni alta decît mama lui David. Nuvela este construită, aşadar, ca un dialog în dialog şi după logica coşmarului, lipsa perspectivei naratoriale contribuind esenţial la misterul poveştii.

Nu ştim nimic despre natura infestării, dar se subînţelege că s-a răspîndit deja asupra oamenilor. Iar povestea pe care Carla i-o spune Amandei despre cum, cu cîţiva ani înainte, în urma episodului cu micul David, otrăvit şi salvat de la moarte de un vraci care i-ar fi afectat însă personalitatea („a devenit un monstru“), nu lămureşte cu nimic situaţia. Textul este, în mod premeditat, vag şi obscur, sugerînd multe şi, în acelaşi timp, mai nimic. Iată un astfel de schimb de replici dintre muribundă şi băiatul scăpat de moarte: „Cred că aveam o idee foarte diferită despre noapte. De ce fac mamele asta? De ce prevăd dinainte ce s-ar putea întîmpla, chestia cu distanța de protejare. Pentru că mai devreme sau mai tîrziu se va întîmpla ceva îngrozitor. Bunica mea i-a spus-o mamei, toată copilăria ei, mama mea mi-a spus-o mie, toată copilăria mea, eu trebuie să mă ocup de fiica mea. Dar vă scapă lucrul cel mai important. Şi care este lucrul cel mai important, David?“.

„Distanța de protejare“ (titlul în original al nuvelei fiind Distancia de rescate) sugerează că infestarea ar putea fi metafora dragostei materne supraprotectoare: maternitatea ca agent al alienării şi dezastrului afectiv. Pe de altă parte, leitmotivul cîmpului de soia, împreună cu imaginea infestării pîrîului şi a viermilor care colcăie în trupul femeii muribunde, conturează imaginea unei apocalipse în cheie ecologică, Argentina situîndu-se în topul mondial al agriculturii modificate genetic. Nuvela Samanthei Schweblin, nominalizată la Man Booker International în 2017, nu e, aşadar, lipsită de mister şi suspans, dar rămîne indecisă şi îi lipseşte o anume graţie literară care s o facă cu adevărat memorabilă. Traducerea Laviniei Similaru e bună, dar cînd nu duce diminutivele în pleonasm („mînzuleţ“, „pîrîiaş mititel“), apelează la cuvinte cam vetuste („a socoti“, „a şovăi“, „gologani“). 

***

Samantha SCHWEBLIN
Vis febril (fragment)

Nu sînt multe posibilități cu lucrurile astea, un cal e sau nu e. Evident, din vreun motiv, sărise peste împrejmuire. E neobişnuit, dar cîteodată se întîmplă. M-am dus pînă la grajd rugîndu-mă la Dumnezeu să fie acolo, însă nu era. M-am însuflețit gîndindu-mă la pîrîiaş, care e mititel şi curge mai în jos. Un cal putea să se adape acolo şi nici nu-l vedeai din casă. Îmi amintesc că David a întrebat ce se întîmplă, îl luasem în brațe înainte de a ieşi din casă şi mă ținea de gît, vocea îi era întretăiată de paşii mari pe care îi făceam dintr-o parte în alta. „E colo, mami“, a zis David. Şi acolo era armăsarul, se adăpa din pîrîiaş. Acum nu-mi mai spune mamă. Am coborît, şi David a vrut să-l las jos. I-am spus să nu se apropie de cal. Eu am făcut paşi mici către animal. Uneori se mai îndepărta, însă am avut răbdare şi curînd a prins încredere. Am putut să-l apuc de frîu.

David se aşezase pe vine în pîrîiaş, avea pantofiorii uzi, îşi băgase mîinile în apă şi îşi sugea degetele. Atunci am văzut pasărea moartă. Era foarte aproape, la un pas de David. Am țipat la el speriată, s-a speriat şi el, s-a ridicat numaidecît şi a căzut în fund din pricina sperieturii. Bietul meu David. M-am apropiat tîrînd calul, care necheza şi nu voia să mă urmeze, şi, cum am putut, m-am descurcat să-l duc cu o singură mînă şi să lupt cu amîndoi ca să ne cățărăm pînă sus. Despre asta lui Omar nu i-am spus nimic. Pentru ce? Pocinogul fusese făcut şi reparat. Dar în dimineața următoare calul stătea culcat. „Nu este“, a zis Omar, „a fugit“, şi am fost gata să-i spun lui Omar că mai fugise o dată, însă el l-a zărit culcat în păşune. „Pe dracu’“, a zis. Armăsarul avea pleoapele atît de umflate că nu i se vedeau ochii. Avea buzele, orificiile nasului, toată gura atît de umflată, că părea alt animal, un monstru. Abia mai avea putere să geamă de durere, şi Omar a spus că inima îi bătea ca o locomotivă. A pus să fie chemat urgent veterinarul, au venit cîțiva vecini, toată lumea era preocupată şi alerga încoace şi încolo, dar eu m-am întors disperată în casă, l-am luat pe David, care încă dormea în pătuțul lui şi m am închis în cameră, ca să mă urc în pat cu el în brațe, să mă rog. Să mă rog ca o nebună, să mă rog cum niciodată nu mă rugasem în viața mea.

Te întrebi, pesemne, de ce n-am dat fuga la dispensar în loc să mă închid în cameră, dar cîteodată nu e timp ca să recunoști dezastrul. Orice ar fi băut calul, băuse şi David al meu, iar dacă armăsarul era pe moarte, nici el n avea scăpare. Am ştiut-o clar, pentru că auzisem şi văzusem prea multe lucruri în satul ăsta: aveam puține ore, minute poate, ca să găsesc o soluție în afară de aşteptarea, timp de o jumătate de oră, a unui medic de țară, care nici măcar nu avea să sosească la timp să-şi înceapă tura. Aveam nevoie de cineva care să-i salveze viața fiului meu, cu orice preț.