Un roman al disidenţei naziste

● Hans Fallada, Fiecare moare singur, Editura ART, Bucureşti, 2018, traducere şi note de Gabriella Eftimie. 

Berlin, 1940. Germania intrase în război, nazismul era la apogeu. Oraşul şi ţara aveau deja trăsăturile bine conturate: un Führer şi cultul conducătorului infailibil, atotputernica poliţie secretă Gestapo, partidul unic naţional-socialist, sindicatul unic, propaganda de proporţii, controlul presei, lagărele de reeducare, munca voluntară obligatorie pentru „efortul de război“, cartelele de alimente, teama de informatorii omniprezenţi, telefoanele ascultate. Pentru cine a trăit anii comunismului s-ar putea să sune cunoscut. Ce avea specific nazismul erau antisemitismul şi militarizarea, dar mai era ceva: o opoziţie rarefiată.

Comunismul a avut parte de o rezistenţă internă, el s-a grefat pe societate şi, ca orice grefă, a creat o reacţie de respingere. Aşa a apărut societatea civilă clandestină, de diferite grosimi şi culori, în funcţie de ţară şi moment. Nazismul pare însă să fi crescut din societate, ca o anomalie, ca un cancer. De aceea, probabil, de disidenţi nazişti s-a auzit mult mai puţin decît de disidenţii comunişti. E adevărat însă că istoria, prin război, a luat nazismul mult mai repede şi mai pe sus, şi odată cu el şi pe potenţialii disidenţi.

Dar, cu toate acestea, şi în nazism au fost cazuri de disidenţi, e drept, izolate. Şi îi exclud aici pe atentatorii la viaţa lui Hitler pentru că nu îmi e clar cît de mult se distanţau aceştia de teoria superiorităţii ariene. La fel, nu aş include nici rezistenţa religioasă, care avea un fundament creştin, nu civic. Voi menţiona doar cele două cazuri pe care le cunosc de disidenţă nazistă oarecum pură, pornită de la oameni care nu dispuneau de funcţii sau de revelaţii, ci doar de un bun-simţ supravieţuind într-un mod aproape miraculos.

Este vorba pe de o parte de grupul de la München cunoscut sub numele de „Trandafirul Alb“. Studenţii Hans Scholl, Alexander Schmorell, Christoph Probst, Sophie Scholl, Willi Graf şi profesorul Kurt Huber au conceput şi au răspîndit, între iunie 1942 şi februarie 1943, cînd au fost prinşi şi executaţi, mai multe mii de foi volante antihitleriste şi antinaziste. În ele denunţau nu numai cruzimea antisemită a regimului, ci şi laşitatea societăţii germane care nu mai era în stare să se opună spiralei atrocităţilor. Şi mai este şi cazul „Omuleţul“, al lui Otto şi al Elisei Hampel, muncitori din Berlin, care, între 1940 şi 1942, au împrăştiat mesaje antinaziste stîngace, dar autentice, scrise pe cărţi poştale lăsate prin clădirile publice ale oraşului.

Povestea lor extraordinară a fost descoperită în arhivele Gestapoului şi rescrisă în doar o lună de către un romancier care, la rîndul lui, a avut şi el de suferit de pe urma regimului. Hans Fallada, autorul, pe numele lui real Rudolf Dietzen, s-a stins din viaţă în 1947, la doar o jumătate de an după ce şi-a terminat romanul Fiecare moare singur, despre care Primo Levi, memorialistul Auschwitz-ului, a scris că este „cea mai importantă carte despre rezistenţa germană în faţa regimului nazist“.

În imagini clare şi tuşe simple, Hans Fallada recompune atmosfera din Berlinul anilor 1940-1942, începînd de la expedientele traiului de zi cu zi într-o societate totalitară, pînă la tehnicile şi tacticile Gestapoului. Viaţa de familie şi relaţiile de serviciu, curbate de tensiunea nazismului, sînt expuse fără efort vizibil, dintr-o memorie încă proaspătă. Detalii prezentate dezinvolt şochează cititorul, chiar şi pe cel cu experienţă comunistă în spate. Menţionam mai sus militarizarea societăţii, care în condiţii de război a constituit o notă aparte a totalitarismului nazist faţă de cel comunist. Un fragment din capitolul „Dansul victoriei la Elysium“, moment de festivism nazist după capitularea Franţei, este semnificativ.

„În seara aceea de vineri, sala de dans de la Elysium, marele local din nordul Berlinului, oferea o privelişte îmbucurătoare pentru orice cetăţean german: uniforme peste uniforme. Nu era Wehrmacht-ul care ieşea în evidenţă, al cărui cenuşiu sau verde oferea doar un fundal impozant pentru invazia de culori vii ale uniformelor de partid şi a diverselor grade, de la maro, maro-deschis, maro-auriu, maro-închis şi negru. (…) Puţinii civili se pierdeau complet în marea de uniforme, păreau lipsiţi de importanţă şi plictisitori în roiul acela, la fel ca oamenii de pe stradă sau din fabrici care n-au însemnat niciodată nimic în comparaţie cu partidul. Partidul însemna totul şi poporul, nimic“. Îngemănarea nazisto-comunistă e iarăşi frapantă.