„Discursul despre satul românesc a fost profund ideologizat“ – interviu cu scriitorul Dan LUNGU

Noul roman al scriitorului Dan Lungu (n. 1969), Pîlpîiri (Editura Polirom, 2018), a fost nominalizat la Premiile Radio România Cultural şi la Premiile revistei Observator cultural. 

Ați publicat anul trecut un nou roman, Pîlpîiri. În ce măsură este romanul un produs al imaginației și în ce măsură reprezintă o oglindire a societății actuale?

Este un roman cu mai multe straturi, dintre care unele se apropie de realitatea satului românesc contemporan, iar altele, mai teoretice, focalizează problema identității sau limitele sociale ale cunoașterii. Spiritul analitic al lui Sebastian, misteriosul personaj aterizat într-un sat de pe malul Prutului, cu limbajul lui special, se exersează deopotrivă pe cotidianul exotic rural și pe propriile probleme legate de identitate sau de metodă de cunoaștere a unei lumi cu totul străine pentru el.

Pîlpîiri e un roman și despre sat, evident, dar care vine cu o perspectivă nouă, îndrăznesc să spun. Nu lipsesc poveștile, dar mai importante decît ele sînt articularea unor mentalități, limbaje diferite și abordarea proaspătă a unei teme clasice.

Întîlnim, în acest roman, un mecanism de deconstrucție a satului tradițional românesc. Ce sentimente vă provoacă transformarea acestui spațiu și cum vedeți ultima generație a celor care trăiesc la sat?

E o deconstrucție comprehensivă, nuanțată și cumva caldă. Discursul despre satul românesc, pornind de la cel politic și științific pînă la cel estetic, a fost profund ideologizat de-a lungul vremii, împănat cu clișee. Romanul le ia în răspăr, e una dintre dimensiunile cărții. Transformările postcomuniste, observate atent, la firul ierbii, ne relevă o schimbare radicală a raportului săteanului cu pămîntul. Unul dintre personajele secundare ale cărții, o femeie în vîrstă, folosește banii primiți de la copiii plecați la muncă în Italia pentru a plăti „cît nu face“ niște flăcăi din sat să-i lucreze grădina. Nu este interesată de recoltă, care oricum nu acoperă costurile, ci doar să nu rămînă pîrloagă, fiindcă e rușine să lași pămîntul nemuncit. Acești bătrîni sînt ultimii iubitori de pămînt, în sensul tradițional. Tinerii sînt insensibili la subiect, iar salvarea vine de la noii antreprenori din rural, români sau străini.

Cît de importantă este intertextualitatea în Pîlpîiri? Vedeți o continuitate în literatură prin acest procedeu sau reprezintă doar un raport între texte/autori/concepte etc.?

E adevărat, din cînd în cînd în roman apar diferite aluzii culturale, în special la autori români clasici care au scris despre sat. Nu e una dintre mizele principale ale romanului, dar e un semnal că el intră într-un sistem ecologic livresc în mod asumat și reflexiv, nu e născut din neant și, dacă vreți, e o reverență în fața unor capodopere ale genului. Temele, stilul, construcția cărții au în spate o istorie pe care autorul nu o poate ignora. Orice deconstructivism onest se face în context cultural și istoric, spre care trebuie aruncate ancore, ca repere ale unui cadru de interpretare.

Sînteți un scriitor care utilizează mai multe paliere de construcție pentru clase diferite de cititori. Implică acest lucru o cercetare suplimentară pe care trebuie să o faceți în scrierea unui roman?

Într-adevăr, îmi plac construcțiile multidimensionale, fiindcă redau în mic complexitatea lumilor, în care coexistă categorii, interpretări, viziuni. Cred că totul trebuie croit de la început, din supratemă, din concept, după care se coboară cu relativă ușurință pe dimensiuni. Acum fac totul cu o anumită naturalețe, dar în spate e foarte multă lectură și reflecție privind literatura, plus o exersare îndelungată a tehnicilor.

„Un model de sensibilitate“

Ați afirmat, la un moment dat, că lucrurile despre care citim intră în propria noastră experiență de viață, iar cărțile contribuie în mod direct la construcția realității. În sens invers, în ce măsură experiența proprie cititorului poate afecta interpretarea unei noi lecturi?

E clar că lecturile ne modelează în timp emoțiile, gîndirea și acțiunile, iar contribuția lor la construcția realității este de netăgăduit, mai ales cînd e vorba de lecturile obligatorii prin sistemul de învățămînt, pentru un număr mare de persoane aflate în plină formare.

Desigur, dincolo de acestea, arta și literatura în general cultivă un model de sensibilitate, remarcate cel mai frecvent la nivel de generație. Nu e vorba de efecte și schimbări de azi pe mîine. Experiența personală, dar mai ales fundamentul cultural al fiecăruia, funcționează, la rîndul lor, ca adevărate lentile atunci cînd citim și interpretăm. Există un soi de circularitate care se rezolvă prin punerea în perspectivă, urmărirea procesului în timp. De aceea cercetările de sociologia literaturii sînt extrem de pretențioase.

Deși mai toate romanele dvs. sînt situa-te într-un context comunist, mai rigid, ele conțin o latură emoțională profundă. Îmi amintesc, de exemplu, de neputința lăuntrică ce provine din maturizarea lui Victor, în romanul În iad toate becurile sînt arse. În ce măsură are loc implicarea emoțională a autorului și a cititorului în procesul scriiturii, respectiv al lecturii?

Eu sînt de părerea că orice roman trebuie să aibă o linie de tensiune, fără să înțelegem prin asta doar „poveste“. O carte trebuie să fie interesantă. Să țină cititorul cu ochii pe pagină și cu sufletul la gură. Cum spuneam, asta nu înseamnă neapărat acțiune, aventură, suspans. Sînt cititori pentru care virtuozitățile stilistice, finețea descrierii sau subtilitățile psihologice ale personajelor sînt motoare principale ale lecturii. Ei bine, emoțiile, la rîndul lor, pot crea o legătură puternică între cititor și carte. Ele sînt un ingredient al tensiunii, la care eu țin. Tuburile prin care emoțiile circulă între autor – personaje – cititor sînt ca tuburile unei orgi, care scot sunete profunde și diferite, și sînt construite dintr-un material foarte prețios – empatia.

Care credeți că este avantajul sau dezavantajul generației tinere de azi cu privire la receptarea literaturii care evocă perioada comunistă?

Literatura inspirată din perioada comunistă contează ca literatură în măsura în care este bună. Valoarea ei documentară, cu mici excepții, este surclasată de memorii, jurnale, documente. Poate că tînăra generație, trecînd dincolo de încărcătura ideologică și de emoțiile personale prin prisma cărora citesc această literatură cei care au trăit vremurile, va detecta cu mai multă finețe valoarea estetică. Dezavantajul de a nu prinde toate nuanțele pe care le surprinde cineva care a traversat epoca îl consider unul minor.

Pîlpîiri este un roman prin care se validează o teorie care pare să fi fost mult gîndită. Aveți de gînd să mai mergeți pe acest criteriu în alte scrieri?

Sînt convins că Pîlpîiri nu va rămîne fără ecou în ceea ce voi scrie în continuare, însă nu-mi fac un program din asta. Las lucrurile să se coacă, las temele să mi se impună singure. Am mai multe schițe de roman în cap, am multe note, dar nu grăbesc nici un proiect.

Cum ați vedea romanul într-o ecranizare?

Nu știu ce să spun. Aș fi jurat că după Sînt o babă comunistă! nu se poate face un film, dar Stere Gulea mi-a demonstrat contrariul, așa că nu-mi mai dau cu părerea despre lucruri la care nu mă pricep.

a consemnat Alina ROINIȚĂ