Vieți mărunte

● Iulian Popa, Guadalajara, Editura Humanitas, 2019. 

Alături de Ion Pleșa (cu volumul Anotimpuri care nu se repetă, Nemira), Iulian Popa (n. 1972) este al doilea debutant nominalizat la Premiul Iocan pentru Cea mai bună carte de proză scurtă a anului 2018 – celelalte cărți nominalizate fiind Cele mai tîmpite momente de Mircea Daneliuc (Polirom), Cine locuiește la subsol de Diana Geacăr și Zeppelinul piticului de Marian Ilea (ambele Paralela 45). Cartea lui Iulian Popa este, de altfel, primul și deocamdată singurul volum de proză scurtă apărut în noua serie de literatură română contemporană a Editurii Humanitas, coordonată de eseista și prozatoarea Andreea Răsuceanu, și ca în majoritatea celorlalte cazuri de prozatori debutați în ultimii ani (Anca Vie-ru, Tudor Ganea, Irina Georgescu-Groza, Bogdan Răileanu, Ion Pleșa sau Diana Bădica), nici el nu vine dinspre Filologie, avînd studii de fizică, și a debutat cu proză în revista Iocan.

Deși poartă titlul uneia dintre cele douăzeci și două de proze, cartea lui Iulian Popa este mai omogenă decît ar putea părea la lectura primelor pagini. Patru povestiri – „Guadalajara“, „O simplă formalitate“, „Rătăcire“ și „Hugo și lucrurile uitate de vreme“ – gravitează cumva în jurul unui personaj, secundar, dispărut în circumstanțe enigmatice. Fără a dezvolta un subiect comun, acest careu de povestiri are un punct de tangență într-o absență, creînd astfel un fel de leitmotiv al dispariției. Alte două povestiri – „Ada, în ritm de blues“ și „Acolo unde zgomotul străzii nu ajunge“ – sînt, de asemenea, legate, și tot printr-o formă de dispariție, așa cum majoritatea povestirilor din volum vorbesc despre tot felul de plecări și întoarceri.

În proza titulară, cîțiva bărbați tocmai își fac veacul într-o cîrciumă de cartier cînd li se pare că-l văd în colțul străzii pe fostul patron al consignației post-decembriste care fusese odată cîrciuma. Un bărbat este lăsat acasă cu copilul unei femei cu care are o relație, iar aceasta nu se mai întoarce. Un alt bărbat, divorțat, își implică copilul, în week-end-ul în care are dreptul să stea cu el, în spargerea unui apartament. Un alt bărbat încearcă, de gura nevestei, să obțină un certificat de revoluționar pentru a beneficia de avantajele unei legi noi (vezi și fragmentul de mai jos). Un bărbat pleacă în Thailanda, chemat printr-un sms de o femeie cunoscută cu ani în urmă într-un bar din Amsterdam. În proza „În Ajun“, unul dintre vîrfurile volumului, un bărbat, proaspăt întors cu mașina din Germania să-și vadă iubita, este părăsit de aceasta, iar el își continuă drumul alături de un vechi prieten. Un bărbat caută femei asemănătoare fizic iubitei care l-a părăsit, pentru a reproduce o anume fotografie. În povestirea „Căminiști“, o altă reușită a cărții, un bărbat se întoarce în orașul natal de provincie pentru a-și căuta un fost coleg de școală orfan, împreună cu care vizitează, clandestin, clădirea școlii, între timp retrocedată. Un bărbat se întoarce acasă după mai mulți ani de muncă în străinătate în care i se pierduse urma, doar pentru a constata că între timp soția îl declarase mort, obținuse un certificat de deces pe numele lui și se recăsătorise.

În rest, o externare din spital, o înmormîntare, o răpire, infidelități și accidente, genul de situații-limită în care oamenii se găsesc singuri, însingurați sau părăsiți, victime ale banalului și neînțelegerii, ale bolii, bătrîneții sau lipsei dragostei. Orașul Guadalajara, evocat în mai multe locuri din carte, capătă astfel semnificația locului exotic și îndepărtat, fantezia turistică a evadării din viețile mărunțite de rutină, ghinioane, accidente.

Iulian Popa construiește meticulos o serie de miniaturi realiste cu tușe de stranietate, cu zone dialogale bune sau de atmosferă nostalgică, al căror cusur pare să fie, uneori, faptul că sînt prea „tăiate din carne“. Cîteva dintre subiectele prozelor meritau dezvoltate fie datorită implicațiilor psihologice, fie datorită mediului. Născut tot în Brăila, Iulian Popa nu a preluat, din fericire, nimic din verbiajul metaforic al lui Fănuș Neagu, dar o proză precum „Rătăcire“, în care doi bărbați, dintre care unul suferind, se rătăcesc cu barca pe un canal în Deltă într-o dimineață cu ceață, arată o mare disponibilitate și pentru subiecte neplasate în mediul urban.

O carte scrisă „curat“ și cu siguranță, agreabilă, care promite mult.

Gala Premiului Iocan pentru Cea mai bună carte de proză scurtă a anului 2018 va avea loc pe 8 mai, de la ora 19, la Qreator (bd. Aviatorilor 8A). Gala se va încheia cu un concert al trupei Lasagna & Rochenrol. 

***

Iulian POPA
Guadalajara (fragment) 

– Acum? Moșule, știi cît a trecut de la Revoluție? Ce-o să zică ăia, că abia acum ți-ai adus aminte că ai fost și tu acolo? Bați la ochi.

– Am fost, am martori. Asta îți trebuie, nu? Doi martori. Îi am. Motivez că abia acum am dat de ei. Nu-i ușor.

Constantin dădu neîncrezător din cap.

– Nu știu. Dacă vrei întreb pe unul, pe altul. Pe cine ai martori?

– Ilie și Motrea. Erau în secția ailaltă, la deformare la cald, spuse Anghel, privind spre fața mirată a celuilalt la auzul celor două nume. Ce, nu-i bine?

– Nu, că-s morți amîndoi. Cancer și accident, acum vreo cinci ani. Nu mai știu care a fost cu boala și care cu trenul, că de-așa ceva a fost accidentul. Dar mă mir că n-ai auzit. Înseamnă că n-ai avut nici o treabă cu ei.

Anghel se uită descumpănit în jos. Își desfăcu un nasture de la cămașă și-și făcu vînt cu mîna.

– N-am mai vorbit de mult cu ei. Alții nu mai știu.

Mai știa și pe alții, dar nici unul nu intrase în clădirea CC-ului. Erau aduși din toată fabrica să asiste la miting. Se speriaseră cu toții după ce auziseră vuietul făcut de difuzoarele de pe o mașină a armatei, intraseră în panică și fugiseră. Se amestecară cu cei aduși de la Republica și de la 23 August. Se nimerise lîngă Ilie și Motrea și văzuseră împreună elicopterul decolînd. Intraseră împreună în clădire, luați de mulțime. Vedea și acum fețe de oameni, i se-ntipăriseră în minte, dar nu știa pe nimeni după nume.

– Trebuia să fi mers atunci, spuse Constantin, turnîndu-și din nou vin. Tu ai fost acolo pe douăzeci și doi, nu? Luptător cu Rol Determinant. Sună bine, avantaje mai mari. E bine și cu titlul de acuma, dar mai bine cu cel nou.

– Care-i cel de acum?

– Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite. Ca să treci la noul titlu trebuie urmată o procedură, trebuie dat decret semnat de președinte, dar se face.

Anghel rămase pe gînduri, cu coatele sprijinite pe genunchi. Singura faptă deosebită la care s-ar fi putut gîndi era că, după ce ieșise din sediul CC-ului, mersese pe jos pînă acasă. Noroc că nu fusese așa de frig.

– Acum îți zic o chestie, continuă Constantin, dar rămîne între noi, n-am făcut nici o faptă eroică, să nu-ți imaginezi.

– Nu? și Anghel privi surprins, cu expresia unui copil care află că nu o să primească jucăria promisă.

– Da’ de unde! Noaptea dintre douăzeci și unu spre douăzeci și doi mi-am petrecut-o acasă, la fel și următoarea. Scrie la dosar că am fost pe baricadă, am și martori, dar am fost acolo înainte de a se face și pe urmă am plecat. Important este că m-a văzut cineva pe-acolo, și mai ales pe-atunci. Că e greu cu ora exactă. O fi fost opt seara, o fi fost miezul nopții, cine mai știe?

– Știi, cînd trag ăia în tine.

– Nu știi. Dar nu-i important. Într-un fel, sînt atîția care puteau pretinde drepturi și n-au făcut-o.