Dacă într-o lecție despre viitor un scriitor…

● Italo Calvino, Lecții americane. Șase propuneri pentru următorul mileniu, traducere de Oana Boșca-Mălin, Editura Humanitas, 2019. 

În 1984, Italo Calvino a fost invitat să susțină conferințele Norton de la Harvard University (o mare onoare, dat fiind că printre conferențiarii din trecut se număraseră T.S. Eliot, Jorge Luis Borges sau Igor Stravinski). Calvino a murit însă înainte de a putea fi considerată încheiată munca la aceste eseuri: cu toate acestea, textele publicate postum ale conferințelor, al căror emitent/autor nu a apucat să le încheie (caracterul lor deschis nu lasă să se întrevadă vreo stîngăcie de eboșă) alcătuiesc una dintre cele mai frumoase și mai stranii cărți de critică literară/eseu literar din istoria literaturii. Dacă m-aș afla în căutarea genului proxim, aș spune că volumul de față trebuie așezat în bibliotecă alături de Arta romanului, al lui Milan Kundera, și de Aspecte ale romanului, eseul-lecție al lui E.M. Forster.

Volumul (adică cele cinci conferințe închegate și o a șasea rămasă în stadiu de crochiu) are ca supratemă dubletele paradoxale care se constituie, pe rînd, în fundații ale gîndirii literare: dacă prima conferință este dedicată Lejerității, cititorul trebuie să presupună partea nerostită, adică să gîndească mereu la Greutate: ușurătatea literaturii este, în viziunea lui Calvino, viziune augmentată cu exemple din literatura lumii, un contrapunct la greutatea materială a vieții. Ușurătatea, lejeritatea gîndirii (întruchipate aici de o imagine superbă preluată dintr-o evocare a lui Guido Cavalcanti de către Boccaccio, în care poetul renascentist saltă cu ușurință peste o raclă greoaie, fugind de ademenirile unor tineri care încearcă să-l integreze în „distracția lor“) nu sînt doar opuse greutății materiei, ci și, paradoxal, vieții fremătătoare: „ceea ce mulți cred că reprezintă vitalitatea vremurilor, zgomotoasă, agresivă, fremătătoare și tumultuoasă, ține de tărîmul morții, aidoma unui cimitir de automobile ruginite.“

Textele lui Calvino îmbrățișează și caută cu înfrigurare paradoxul: de la declarația lui Hofmannsthal că profunzimea trebuie ascunsă la suprafață, la libertatea găsită de Georges Perec în chingile regulilor arbitrare și autoimpuse ale grupului Oulipo, gîndirea scriitorului italian caută legături între elemente aparent ireconciliabile și desparte apele acolo unde materia pare a forma un bloc incasabil. Poate că firul cel mai trainic al acestor meditații este cel ce aduce laolaltă poezia și știința, pornind de la două modele originare: De rerum natura, poemul lui Lucretius, și Metamorfozele lui Ovidius: două modele în care aparent se înfruntă gîndirea epicureică cu cea pitagoreică, dar care se găsesc unite într-o năzuință spre resurecție. Ambele poeme enciclopedice, unul nutrindu-se din curiozitatea științifică, celălalt dintr-o scrutare mitologică a aparențelor lumii, se întîlnesc în lejeritatea ce marchează o lume fluidă, a formelor unduitoare și anamorfotice.

Lejeritatea (aparență dată de exactitatea gîndirii și a construcției) face trecerea spre Rapiditate, adică spre timpul povestirii, manipulat de scriitor în funcție de cerințele realității operei sale: comprimarea timpului este specifică basmului și prozei care se inspiră din modelul „popular“, pe cînd dilatarea lui chinuitoare, inaugurată de Sterne în Tristram Shandy, prin intermediul digresiunilor, e un semn al modernității și, în cele din urmă, al încercării de a amîna momentul morții. Rapiditatea trimite, paradoxal (cum altfel?), la Exactitate, iar aici nu Flaubert, cu atenția sa maniacală pentru detaliul lingvistic, e reprezentativ pentru Calvino, ci Leonardo da Vinci care, în Codex Atlanticus, revine de trei ori asupra unei scene de descriere a unui monstru marin antediluvian, deci asupra unei scene imaginare, dar care cere… exactitate! Iar de la Exactitate, Calvino trece – unde altundeva? – la Vizibilitate, la gîndirea în imagini, însă nu în imagini livrate de media (conferința asta e de o actualitate înfiorătoare), ci în viziuni care se nasc în spatele pleoapelor închise, făpturi create de creierul poetic: „Meditez asupra unei posibile pedagogii a imaginației, care să ne obișnuiască să ne controlăm propria viziune interioară fără a o sufoca…“ Iar ultima conferință completă, cea dedicată Multiplicității, nu poate fi citită decît ca un protest împotriva specializării, un encomion închinat romanului deschis, total, și scriitorului-enciclopedie, care vrea să suprapună lumii un voal la fel de vast, o țesătură din cuvinte. Nu întîmplător, aici reprezentativ i se pare lui Calvino a fi Muntele vrăjit, romanul-matrice din care pleacă toate cărările ce se bifurcă în gîndirea secolului XX. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.