La zi în cultură

Ecourile Festivalului Naţional de Teatru, încheiat în prima săptămînă din noiembrie, se sting treptat, suscitînd încă, pe suprafaţa vieţii teatrale curente, mici vîrtejuri în albia principală, gîlgîieli şi bolboroseli în dreptul diverselor stăvilare, ba chiar şi cîte-o viitură bruscă pe cîte-un braţ aparent secat.

Acceleraţionalismul ca modalitate de consum cultural, adus de hegemonica eră a Internetului, ne-a obosit. Am ajuns într-un punct în care nevoile noastre par a fi condiţionate de o unică şi irepresibilă dorinţă, escapismul. În muzică – mai exact, în noua muzică – tempo-ul a încetinit serios.

Prin personajul Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) – un veteran de război căruia la 50 de ani de la evenimente i se oferă o medalie pentru fapte de vitejie, medalie care i se ia înapoi atunci cînd se descoperă că era vorba de faptele altcuiva –, scenaristul Tudor Voican şi regizorul Călin Peter Netzer au încercat să creeze o figură emblematică de victimă a acestor 50 de ani de comunism şi postcomunism: pensionarul ale cărui repere morale provin mai ales din armată şi din discursurile lui Ceauşescu.

La cît de mult s-a scris şi s-a publicat de cînd e lumea, e şi normal ca la un moment dat să apară texte asemănătoare şi/sau identice. Numai că unele asemănări sînt mai evidente decît altele, şi nu hazardul le-a făcut să apară. Probabil că plagiatul s-a născut cînd a apărut şi literatura şi s-a dezvoltat odată cu ea.

Le Nouvel Observateur şi Le Figaro îi consacră fiecare cîte un articol patroanei Institutului medico-legal din Paris, Dominique Lecomte, a cărei a doua carte, La Maison du mort, va apărea în curînd la editura Fayard. Ea însăşi parcă personaj de roman, Dominique Lecomte povesteşte cum e să trăieşti zi de zi printre cadavre şi, mai ales, cum reuşeşte să facă faţă durerii, deznădejdii şi lacrimilor celor vii, care şi-au pierdut fiinţele dragi.

Tocmai cînd mă pregăteam să deplîng lipsa diversităţii şi a consistenţei eseisticii româneşti (exceptînd-o pe cea literară, totuşi), particip, graţie ICR Lisabona, la o sesiune de comunicări  găzduită de Fundaţia Gulbenkian şi intitulată „Literatura în Europa“, unde scriitoarea Ulrike Draesner vorbeşte despre faptul că editorii germani au ajuns să prefere eseisticii pînă şi poezia, momentan eseul fiind considerat, comercial vorbind, printre cele mai ingrate genuri.

În 1971, Anchee Min executa misiunea pionierească de denigrare a „capitalistei imperialiste“ Pearl S. Buck, în cadrul unei campanii larg naţionale de „înfierare“, iniţiată de doamna Mao cu scopul de a i se interzice scriitoarei americane viza de intrare în China.

Puterea umorului de a detensiona raporturile încordate prin dedramatizarea situaţiilor face obiectul noii cărţi a prolificului Daniel Sibony, un psihanalist cu două doctorate, unul în matematică şi altul în filozofie. Autorul pare decis să scrie nu doar pentru colegii de breaslă, evită jargonul în favoarea unui registru deschis, reuşind un discurs aproape lămuritor.

Relaţia dintre un scriitor şi editorul său este în continuare – în ciuda atîtor memorii, scrisori sau drame repovestite – o nebuloasă vie, mereu în mişcare, evoluînd după legi psihologice obscure, blocîndu-se imperceptibil într-o privire sau un gest, continuînd tumultuos, ca o poveste de amor, pînă la (un) capăt.

Vineri, 3 noiembrie, la 9 dimineaţa, m-am pomenit invitat să intervin în direct, telefonic, la Ştirile Pro Tv, despre Adrian Păunescu. Murise de cîteva ore. Cu toate că ştiam de suferinţa lui de mai multe zile, m-am blocat. M-au invadat, brusc şi tulburător, tensiunile şi antinomia...

Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru a ilustrat, fără a o evidenţia în mod deosebit (adică fără a-i dedica un „modul“ special), o realitate pe care, cred, ar trebui să ne-o dorim transformată în tendinţă: colaborarea dintre regizorii din lumea largă şi trupele din România; şi invers.

Avishai Cohen. La primul contact cu numele m-am întrebat dacă e rudă cu Leonard, Borat, Ethan şi Joel. Se trag toţi din tulpina genetică a coheniţilor, descendenţi direcţi ai lui Aaron (fratele lui Moise) – un fel de apostoli care n-au voie să facă sex cu femei divorţate şi nici să discute cu morţii, mă lămureşte wiki.

Săptămîna asta aş vrea să pun un pic la lucru două concepte împrumutate din critica literară, care pot arunca un plus de lumină asupra propunerii artistice a lui Andrei Ujică din Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Primul e acela de „narator necreditabil“ (unreliable).

Festivalul Naţional de Teatru e mai mult decît un simplu festival. Nu neapărat pentru că e „naţional“ – şi, deci, implică teatrul românesc în ansamblul său – cît pentru că, prin format şi portanţă, are un impact care trece dincolo de evenimentele programate de selecţioner. FNT nu e doar o sărbătoare a teatrului, o vitrină a creaţiei contemporane româneşti, o platformă de schimb intercultural, o bursă de spectacole, o rampă de lansare pentru artişti tineri...

Excelent interviul luat lui Andrei Ujică de Iulia Blaga. Cei care n-au înţeles intenţia celui care a regizat Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu vor găsi aici instrucţiunile de folosire.

Vocalist şi multi-instrumentist în trupa Luna Amară şi membru al formaţiei The Others, a creat, împreună cu Alexandru Vakulovski, Cenaclul KLU, a publicat două volume de poezie (No Future, 2004, şi mânia.Ro, 2006), o vreme a ţinut o rubrică de comentariu şi atitudine politică în Observator Cultural, a scris şi pentru platforma online Think Outside The Box şi este, mai aflăm din prezentarea editurii, membru activ al campaniei „Salvaţi Roşia Montană!“.

Prima dată am auzit de această carte acum vreo doi ani, de la Filip Florian. Dăduse peste acea primă ediţie a traducerii ei româneşti (apărută discret, în 2005, la editura clujeană Koinónia) şi, îndrăgostit de ea lulea, se gîndea cum să pună de-un lobby pentru reeditarea textului într-o formulă mai vizibilă, dar şi „mai curată, mai uscată“, cu dereticările cuvenite de corectură şi redactare.

Abdulah (Dagaçar), Aziz, Mithat şi Bayram sînt experţi. Au program flexibil, ştiu totul despre orarul magazinelor şi al restaurantelor, sînt harnici şi competenţi. Mai exact, Abdulah, Aziz, Mithat şi Bayram sînt profesionişti ai gunoiului. În fiecare zi, bîntuie Istanbulul cu un fel de cărucior improvizat, colectînd materiale reciclabile – fier, hîrtie, cartoane, pet-uri, doze de aluminiu. Sînt cetăţenii invizibili ai unei mari capitale.

Printre cele mai răspîndite minuturi la grătar din Turcia se numără çöp şiş-ul. Bucăţi minuscule de carne – vită, de obicei (daná) –, cubuleţe cît un vîrf de deget, se înşiră pe-o ţepuşă pe măsură, mică, adică, şi se frig iute pe grătar, alături de roşii, ciuşte şi, musai, ceapă albă, tăiată în rondele. Fiind exact de dimensiunea unui dumicat, se fac deîndată şi se mănîncă dintr-un hap.

Am citit săptămîna trecută o radicală „scrisoare către prieteni“ a lui Vasile Ernu intitulată „De la Gulag la stenograme sau cum am devenit radical“, un text radical mai ales în concluzii şi (lipsa de) alternativă, însă interesant prin tonul drastic şi prin perspectiva asupra unei (nu ştiu cît de reale) disoluţii a politicului la noi, în acest moment. M-a interesat această scrisoare apocaliptică din două motive: în primul rînd, datorită tonului direct şi implicat; în al doilea, datorită trimiter

Cum, oare, să fiu de acord cu persiflarea limbajului gazetăresc, pentru care formule (cît se poate de justificate) de genul: „monştrii de oţel şi sticlă care ne strivesc oraşul“ sînt considerate „atacuri care ar trebui contracarate de o replică mai organizată“ – după cum susţine Călin Negoescu? Pentru d-sa „oamenii care fac aceste atacuri trebuie să înţeleagă că nu este o dovadă de cultură să negi, să urăşti din principiu clădirile înalte, ci dimpotrivă, o dovadă de incultură, de neînţele

„Herr psiholog, nu ştiu ce să mă fac. Nu mai am nici o bucurie.“ „Bucurie spuneţi, her Betovăn? Ia gîndeşte-te (sic) pozitiv şi fă o odă despre asta!“ Aşa sună „promo“-ul unui festival de muzică clasică (sau şi clasică), „performat“, în dialog, de două voci masculine şi difuzat de un post de radio cu intenţii şi pretenţii culturale pentru ascultătorii săi, prezumaţi a fi, la rîndul lor, persoane cu un anume grad de instrucţie.

„În sfîrşit, iată-ne ajunşi la începutul unei noi ere / Pregătiţi să dăm startul unei lumi cu totul şi cu totul diferite / Şi acum? / Oare cum să începem? / Cum s-o luăm de la capăt? (...) Ooo, America! / Vei fi din nou America / O lume nouă, gata să fie descoperită...“

Scriind în 24-FUN despre Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, l-am numit „cel mai imaginativ film istoric realizat vreodată în România“. Asemenea formulări (venite şi din partea altor comentatori) au stîrnit nedumeriri şi obiecţii („dar filmul lui Andrei Ujică n-are nimic de-a face cu imaginaţia sau creativitatea, nu e decît o înşiruire de secvenţe de arhivă etc.“), aşa că voi încerca să explic de unde provine neînţelegerea.

„Cum de a fost posibil?“ Chiar şi la mai bine de 60 de ani de la sfîrşitul celui De-Al Doilea Război Mondial, încă mai pluteşte în aer această întrebare. Cum a fost posibil ca Hitler şi naţional-socialiştii să cîştige încrederea germanilor şi să obţină un sprijin popular atît de larg pînă foarte aproape de sfîrşitul războiului? Muzeul de Istorie din Berlin încearcă să caute răspunsuri în cadrul unei expoziţii cu titlul Hitler und die Deutschen.

Revistă trimestrială publicată în Belgia – dar cu portanţă internaţională – Alternatives théâtrales consacră un dosar consistent teatrului românesc contemporan. Grupajul intitulat La scène roumaine. Les défis de la liberté este coordonat de George Banu şi cuprinde articole de analiză despre tendinţele din dramaturgia şi regia românească, portrete de artişti, interviuri, opinii despre spectacolele-cheie din ultimii douăzeci de ani.

Titlul nu e o vreo maximă a mareşalului McLuhan, aşa cum ar putea părea, ci o afirmaţie marca Laurie Anderson, indiscutabil unul dintre cei mai importanţi artişti contemporani. Printr-o aliniere fericită a planetelor, evenimentul muzical al anului e pe cale să se producă. Laurie vine la Bucureşti în cadrul unui festival de performance-uri care prinde cheag de la an la an.

În volumul de poezie Oraşul cu un singur locuitor (1982), Matei Vişniec publica un poem ciudat intitulat „Era o zi ploioasă, domnule judecător“ în care o voce (un posibil Autor?) îşi mărturiseşte, la proces, vina de a fi fost ispitit de o crimă la întîmplare, deci simbolică, într-un moment de derivă existenţială:

Tournier îţi intră repede la inimă şi acolo îţi rămîne. E unul dintre acei frumoşi bătrîni ai marilor biblioteci care pun în înţelepciune umor, iar în umor – suflet. N-are cum să nu-ţi placă. Iar după ce apucă să-ţi placă, n-are cum să nu-ţi lipsească.

Poate că mica prăjitură în formă de cochilie Saint-Jacques, înmuiată în ceai de tei, este cel mai degustat şi mai citat aliment literar. Fericirea intensă indusă de cele trei înghiţituri e momentul declanşator al căutării de sine, revelarea continuităţii de profunzime a vieţii interioare, experimentarea puterii mîntuitoare de a recupera trecutul. Acelaşi gust resimţit în alt moment al vieţii şi regăsit acum este doar un trigger.

Multă lume s-a întrebat în ultimii 20 de ani – public sau în cea mai strictă intimitate – cum ar fi stat lucrurile dacă ar fi protestat deschis în vremea comunismului. Cu acele excepţii, din ce în ce mai relativizate şi mai explicate conjunctural, ale adevăraţilor rezistenţi, mulţi români „de bine“ şi-au pus întrebarea asta care nu e în primul rînd morală, ci omenească, pentru că limpezirea ei ţine de resortul complicat şi obscur al fricii.

Mai e ceva de sperat de la ignoranţa criminală şi megalomania agresivă a noilor îmbogăţiţi, de la fobia faţă de patrimoniu a noilor valuri de investitori-antreprenori-constructori, care ţopăie drăceşte pe superbul stil neoromânesc al lui Mincu, de la incendiatorii de profesie şi avocatura bestială pentru care trecutul e una cu scleroza, iar cultura e mama prostiei păguboase?!?

Alex(andru) Mihail, după cum îi apare numele în diverse contexte publice, este un tînăr regizor (a absolvit UNATC în 2005) care, după un debut oarecum „glamoros“ (a luat Premiul pentru debut al UNITER în 2006), a dispărut oarecum misterios de pe scena teatrală, lăsîndu-se înghiţit, după cum am auzit la un moment dat, de uzina televizionisto-evazionistă a inconturnabilelor telenovele.

Printre rockeri s-a consacrat sintagma „rock pentru gagici“ care, dincolo de încărcătura misogin-peiorativă (disipată totuşi prin uzură, ca în cazul etichetei punk), se referă la trupe care au o adresabilitate ceva mai largă decît nişele de connaisseuri thrash, speed, death, black sau cum s-or mai fi numind în zilele noastre. Ar intra aici trupe ca Anathema, Lake of Tears, The Gathering ş.a.m.d.

Pentru poetul John Keats, sintagma „negative capability“ desemna cea mai de preţ însuşire pe care o poate avea un autor: accesul imaginaţiei sale la alte viziuni asupra lumii, inclusiv ale unor oameni pe care îi dispreţuieşte. Pentru un autor român, Ceauşescu reprezintă o mare provocare în acest sens: cum să redai lumea aşa cum li se înfăţişa aceasta ochilor lui?

Nu ştiu de ce, dar mereu am avut impresia că „poezia“ rimează cu „criza“. E ceva adevărat aici. Doar foarte puţine edituri mai publică volume de versuri iar cartea de poezie se vinde – dacă se vinde – în tiraje infime. Declinul cărţii de poezie e, dacă judecăm doar în cifre, evident. Însă, aşa cum aveam să aflu la „Marché de la poésie“, cifrele pot fi înşelătoare.

„Foaie cu mîini“ editată lunar de către Atelierul de Carte al Muzeului Ţăranului Român, pe hîrtie obţinută manual, în 100 de exemplare numerotate, Meţeriaşii a ajuns la numărul 6, ediţia din octombrie oferind un simpatic eseu despre salut semnat de Călin Torsan, un text, ca o mică istorie, al Roxanei Leahevici despre azulejo, placa ceramică decorativă portugheză, un fel de poem despre „creioanele moi“ de Paul Ţanicui.

Două lucruri fac şi mai evident romanul de debut al Adinei Rosetti: primul este disponibilitatea crescîndă a scriitorilor de a se inspira din subiecte mediatizate (este cazul romanelor Lizoanca la 11 ani de Doina Ruşti şi Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift de Maria Manolescu), apoi interesul pentru mediul corporatist (romanul Poemele secretarei de Ştefania Mihalache sau ciclul final de poeme din volumul şi toată bucuria acelor ani trişti de m. duţescu).

Cu televizorul a sedus Hugh Laurie poporul. Mai ales după ce a început să tragă de un picior pe holuri de spital şi să-şi zică Dr. House. Adică de prin 2004 încoace. Cam acesta ar fi intervalul în care el s-a transformat, dintr-un actor, scenarist, regizor, producător, muzician şi scriitor britanic cunoscut, într-un personaj celebrissim.