⬆
La zi în cultură
Pagina 116
Puding Jules Lecomte
Căptuşiţi un timbal cu hîrtie de copt unsă cu ulei. Pregătiţi din timp două blaturi din pastă de fructe: unul alb, de măr, şi altul de pară, roşiatic; ambele să fie cît mai moi şi mai pufoase, cu o grosime de 3/4 cm. Tăiaţi din ele cercuri sau romburi, şi aranjaţi-le simetric, în jurul şi pe fundul timbalului, alternînd nuanţele; puneţi timbalul la gheaţă.
Case literare din Bucureşti
Uite că ţi se mai împlinesc şi unele visuri editoriale. Mare lucru-n coşmarul general! Pe lîngă mult (şi inutil) speratele istorii ale uniunilor de creaţie, am reclamat de mai multe ori în ultimii douăzeci de ani incredibila absenţă a ghidurilor culturale bucureştene, a albumelor cu casele memoriale şi statuile existente în oraş, ca şi cu monumentele funerare scriitoriceşti din Bellu şi alte cimitire.
O reiterare
Aşa cum promisesem (ameninţasem?) în numărul trecut, revin asupra Festivalului Internaţional „100, 1.000, 1.000.000 de poveşti“, organizat de Teatrul pentru Copii şi Tineret „Ion Creangă“ şi desfăşurat în Capitală la începutul acestei luni. Ce sens are asta?, ar putea întreba cineva.
Cum se promovează cartea prin cenzură
De ceva vreme, o agenţie (alternativă) de presă produce cu regularitate seisme mai mici sau mai mari la Washington şi în lume publicînd informaţii sensibile despe operaţiunile militare ale SUA şi ale aliaţilor lor. Wikileaks – acesta e numele site-ului – se bazează pe surse din interiorul aparatului de stat sau pe foşti ofiţeri ai armatei care, din diverse motive – uneori din convingere, alteori din frustrare – sînt gata să „trădeze“.
Vaticanul şi filmele
De-a lungul timpului, Vaticanul şi-a exprimat în termeni duri şi previzibili dezacordul moral cu multe dintre filmele importante. În 2007, s-a scris despre filmul lui Mungiu – 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile – că ar fi „o operă sordidă, care tratează copiii nenăscuţi ca pe nişte obiecte de aruncat la gunoi“. Acum, în sfîrşit, Vaticanul a găsit o peliculă care să-i placă şi căreia nu mai are ce să-i reproşeze.
Cartea limitei
Între cărţile Ilenei Mălăncioiu, Sora mea de dincolo are un loc liminal. Provocat de o tragedie biografică – moartea surorii mai mici, la doar 33 de ani –, volumul apărut în 1980 şi reeditat recent a părut multora o formă (atipică pentru poetă) de recurs la real şi biografic. Chiar Ileana Mălăncioiu spunea, în convorbirile cu Daniel Cristea-Enache din Recursul la memorie, că este un volum „scris simplu şi direct, făcînd abstracţie de tot ce ştiam despre poezie“.
Artistul ca gen muzical
Dacă greblaţi Internetul în acest moment, încercînd să găsiţi o ramă ataşabilă muzicii artistului englez Gold Panda, vă veţi îneca într-o confuzie fără fund. Reviste, site-uri, blog-uri, reţele sociale, forumuri, simpli useri se întrec în a lipi o etichetă sau alta cîntecelor produse de tipul ăsta ciudat: post-dubstep, glo-fi, post-hip-hop, minimal electronic, IDM, electronica, psychedelic house etc.
Confuzie
În 1610, contesa maghiară Erzsébet Báthory a fost întemniţată în propriul ei castel, ca pedeapsă pentru uciderea unui număr necunoscut de fete tinere. A murit patru ani mai tîrziu, lăsînd în urma ei o serie de legende macabre, una dintre cele mai extreme fiind cea conform căreia ar fi folosit sînge de fecioară pe post de loţiune pentru întinerirea pielii.
Marius Diaconescu, Autobiografia lui Ceauşescu şi Perahim
Din 29 noiembrie, puteţi vedea în cinematografe Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, în regia lui Andrei Ujică. E cel mai polemic documentar făcut vreodată la noi, un film pe care presa străină s-a grăbit deja să-l discute şi care va tulbura cu siguranţă apele adormite ale istoriei noastre recente. Pînă la premieră, vă sugerez să aruncaţi o privire pe http:// www.autobiografia.ro/#video, unde veţi găsi cinci trailere ale peliculei (le recomand mai ales pe cele realizate de Radu Jude).
Obligaţia de a risca
Sîmbătă începe la Bucureşti a XX-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru. Spectacolele Hey, Girl!, de Romeo Castellucci, şi Regele moare, de Silviu Purcărete, se numără printre evenimentele cele mai aşteptate. Aflată la finalul mandatului de selecţioner (pe care UNITER i l-a încredinţat pentru trei ani), Cristina Modreanu face un bilanţ al ediţiilor pe care le-a coordonat.
Festival în vremea holerei
Cam asta fac: a treia ediţie a Festivalului de Literatură. Deşi am început să lucrăm mai devreme ca niciodată, adică prin iulie, tot ne-a prins ajunul festivalului cu site-ul neterminat, cu afişele şi cataloagele netipărite, cu... Nu mai vorbesc de sponsori, pentru că, dacă anii trecuţi ne priveau cu o admiraţie condescendentă, anul acesta nici nu ne-au mai privit.
„Din fericire, interpretarea unei partituri e subiectivă”
Cînd am început să cînt, nu a trebuit să lupt cu sistemul. Politicienii încurajau tinerii muzicieni să devină artişti de succes, pentru că astfel ei deveneau instrumente de propagandă, importante pentru a arăta lumii că ruşii sînt superiori celorlalte naţiuni. De aceea, muzicienii şi sportivii de succes erau foarte importanţi pentru sistemul politic.
Atlasul continentelor înceţoşate
Am făcut ceva calcule şi mi-a ieşit că povestea s-ar petrece la început de secol XVIII. În alte comentarii am văzut că se vorbea de final de secol XVII. Nu-i tot aia, dar e pe-aproape. Ani brâncoveneşti, oricum. Cît despre locul poveştii, acesta e un Constantinopol al acelor vremi (ascuns sub transparentul nume „de scenă“ Konstantiniye), spaţiu labirintic şi pitoresc, plin de cotloane şi de subterane.
Punklit românesc
După volumul de povestiri Eu et. al (Editura Polirom, 2006), ajuns notoriu cîţiva ani mai tîrziu în emisiunea lui Mircea Badea în urma unui destul de comic scandal cauzat de cîteva povestiri cu limbaj explicit, şi Carne crudă (Editura Brumar, 2008), un porno-roman fără pretenţii literare, dar scris cu naturaleţe şi cu umor, prozele din Standard, chiar dacă destul de inegale, vin să contureze profilul de scriitor umorist, ingenios şi nonconformist al lui Alex Tocilescu.
Venus în borcan
În anul 1809 este adusă în Anglia o tînără femeie, mai precis o sclavă din sudul Africii, provenind din tribul „hotentot“. O chema Sarah Bartman şi atrăsese atenţia albilor prin forma trupului, mai ales prin prodigioasele ei fese, care erau atît de mari şi mai ales atît de bombate încît abia încăpeau în imaginaţia, în reveriile vinovate şi mai ales în ideea pe care şi-o făcuseră despre cum ar putea arăta un corp de femeie. O asemenea comoară exotică trebuia valorificată.
Bienala Tinerilor artişti la Palatul Ştirbei
Trec zilnic pe lîngă Palatul Ştirbei (Calea Victoriei, nr. 107). Îi admir arhitectura neoclasică şi cariatidele. De doi ani de zile, devin conştientă de ce se află în spatele palatului: un imens teren viran, în paragină, pe care îl văd din sălile de curs de la Universitatea de Artă. În vară aflu că ediţia a patra a Bienalei Tinerilor Artişti, coordonată de Mica Gherghescu, va avea loc în interiorul palatului dezafectat
F.I.L.B., Destine la răscruce, Dostoievksi şi Herta Müller
După atîtea festivaluri de film, a venit rîndul literaturii să-şi ia revanşa în această toamnă. Timp de trei zile, în perioada 28-30 octombrie, va avea loc la Muzeul Ţăranului Român cea de-a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti. Nu rataţi întîlnirile cu scriitorii români şi străini, discuţiile, dezbaterile, lecturile publice. Invitaţii vor fi: Adam Bodor, Zaza Burciuladz, Ognjen Spahic, Dubravka Ugresic, Petru Cimpoeşu, Cristian Teodorescu, Varujan Vosganian,
Subvegherea
Termenul de sousveillance (tradus literal şi metaforic în cea de-a patra ediţie a Bienalei Tinerilor Artişti, Bucureşti prin „subveghere“) a apărut într-o primă etapă în contextul reconsiderării relaţiilor de supraveghere şi control. Expoziţia reper „CTRL [SPACE] Rhetorics of Surveillance from Bentham to Big Brother“ analiza practicile contemporane panoptice, de supraveghere sau observaţie represivă, dar şi paranoia webcam-urilor sau fantasmagoriile reality-show-urilor.
Tandîr Kelle
Plimbîndu-te pe strada principală a unui oraş turcesc – numită, îndeobşte, „Istiklal“ (Independenţei), „Cumhuriyet“ (Republicii) sau „Atatürk“ –, se întîmplă, uneori, să simţi în ceafă priviri blajine, dar stăruitoare.
Flashback-uri friburgheze
Am locuit cîţiva ani într-un orăşel elveţian faţă de care am căpătat un sentiment neclar abia la întoarcerea în România: de cîte ori mă simt prinsă în capcana „patriei“, apelez la cîteva flashuri elveţiene ca la nişte amintiri dintr-o copilărie ideală. Tot ce nu văzusem bine atunci, în tipicul tîrguşor helvet dintr-un canton catolic, am început să-mi amintesc nostalgic de cum am dat de amestecul hiperrealist al Bucureştilor.
Viața la nișă
România ne tratează ca o mamă vitregă. Scîrba calibanică a proletarilor care-n infernalele autobuze şi tramvaie ale ITB-ului ceauşist îi îndemnau pe bieţii intelectuali sufocaţi „să-şi ia maşină mică, dacă nu le convine“ s-a cuplat cu fesenismul gospodinelor care i-au aplaudat pe mineri, pentru ca acum să decreteze fioros: „cui nu-i place aici – să se ducă dracului în America!“.
Povești de deșteptat copiii (???)
Muzici, baloane colorate, figurine de pluş supradimensionate, megafoane, actori pe picioroange, difuzoare, îmbulzeală, chipuri angelic fermecate – Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii „100, 1000, 1000000 de poveşti“ nu putea trece neobservat nici măcar de trecătorii grăbiţi, cu umbrela pusă pavăză împotriva ploii reci şi mocăneşte încăpăţînate care a căzut în aproape toate zilele săptămînii 2-9 octombrie.
Zone de albie
Kronos Quartet sînt dintre cei care cîntă muzică clasică nouă în anul 2010, scot albume, iau premii, merg în turnee cu autobuzul. Probabil nu se îmbată criţă şi nu sfîşie tricourile fanelor, dar trăiesc în aceeaşi industrie muzicală şi realitate contemporană ca pop-starurile de la televizor. Sigur, un cvartet nu e o filarmonică, dar nu sînt puţine nici grupurile muzicale mari care compun şi scot albume cu nemiluita.
21 de filme ruseşti vin la Bucureşti
Festivalul Filmului Rus, care se desfăşoară în perioada 22-28 octombrie, este primul care reuşeşte, însă, să cuprindă atît de multe filme, foarte variate ca tematică şi din perioade diferite. Am dorit ca acest festival să prezinte cît mai divers complexitatea culturală a Rusiei. La nivel european, cinematografia rusă reuşeşte în continuare să propună un altfel de discurs imagistic. Multe dintre filmele vechi nu mai sînt cunoscute de cei tineri, iar filmele noi nu sînt cunoscute deloc.
In the shit
Diferenţa dintre amatorul de cinema şi consumatorul de umplutură audiovizuală este că celui de-al doilea îi e de-ajuns să recunoască pe ecran materialele sau accesoriile de bază ale unui gen care-i place, ca să-i placă orice film aparţinînd genului respectiv. Dacă îi plac filmele de acţiune, îi va fi de ajuns să vadă pe ecran împuşcături şi explozii; din momentul în care va recunoaşte aceste materiale, filmul îi va plăcea.
Germania "multikulti"?
În timp ce Franţa se confruntă cu riscul unor sancţiuni din partea Uniunii Europene ca urmare a expulzărilor colective a cetăţenilor români şi bulgari de etnie romă, Germania îşi radicalizează discursul cu privire la imigranţii musulmani. Nici nu s-au liniştit bine apele după îndepărtarea din funcţie a lui Thilo Sarrazin, că iar se pune în discuţie relaţia dintre populaţia majoritară şi minorităţi.
Nomadism şi liberă circulaţie
Repatrierile „la cerere“ ale romilor de pe teritoriul Franţei continuă să suscite polemici atît în Occident, cît şi în România. Enikö Vinkze propune o viziune interesantă în articolul intitulat „Nomadism, liberă circulaţie şi «cultura muncii»“.
"Ceea ce cînţi nu e niciodată la fel"
La vîrsta de 13 ani, Sam Haywood a obţinut locul al doilea la concursul BBC Young Musician of the Year. A studiat pianul la Viena sub îndrumarea lui Paul Badura-Skoda, iar Societatea Filarmonică Regală din Londra i-a înmînat prestigiosul Premiu Isserlis. În ultimii ani, Sam Haywood a susţinut o serie de recitaluri la pianul Pleyel care i-a aparţinut lui Frédéric Chopin.
Debuturi de luat în seamă
Ambii debutanţi sînt cîştigătorii premiilor pentru poezie de anul trecut: m. duţescu la Concursul naţional de debut al Editurii Cartea Românească, sorin despoT la Concursul de manuscrise al USR. Îi despart şase ani şi cîteva chestiuni de poetică, dar, dincolo de grafia minimalistă a numelor, poeziilor lor au destule în comun.
Strada Sardinelor
Strada aceasta e la periferia unui orăşel californian şi are de toate: are maidan şi ocean, are băcănie, bordel şi laborator de biologie, are localnici cu locuinţă şi locuitori cu adăposturi de toată mîna şi de toată povestea. Mai are un moment magic, al zorilor („ora perlată“), şi un chinez bătrîn, la fel de magic, care nu-şi face apariţia decît atunci şi în amurg.
Generația P şi documentare britanice
În România literară, (nr. 37 din 1 octombrie) un fragment, tradus de Luana Schidu, din romanul lui ViKtor Pelevin (Generaţia P) în pregătire la Editura Curtea Veche. Destinul unui tînăr intelectual rus, după 1990, într-o „uniune sovietică ce începuse să fie reînnoită şi înbunătăţită într-atît încît a încetat să existe“. De o inteligenţă a sarcasmului calm şi dur care mă face să aştept romanul ca pe un recital al pianistului Grigori Sokolov, la Mezzo. (Radu Cosaşu)
Cui i-e frică de muzica experimentală?
De ani de zile, Sibiul ne-a obişnuit cu cîteva dintre cele mai reuşite evenimente culturale pe care le putem accesa ca cetăţeni ai acestei ţări. Fie că vorbim despre teatru sau muzică în diverse stări de agregare, oraşul pare să fie un excelent centru de coagulare culturală, iar pamîntul zonei – foarte rodnic în a produce oameni cu iniţiativă.
Nobelul dăunează grav stilului?
Întrebat, într-un interviu de la sfîrşitul lui august, dacă se gîndeşte vreodată la Premiul Nobel pentru literatură, Llosa a răspuns ironic: „Mulţi scriitori îşi pierd, cu vremea, luciditatea şi spiritul critic, transformîndu-se încă din viaţă în statui. A te gîndi la Premiul Nobel dăunează grav stilului“. După ce a luat, totuşi, marele premiu, de atîta vreme aşteptat de toată lumea, Llosa l-a atribuit mai degrabă recunoaşterii importanţei limbii spaniole decît „cartografierii structurilor puter
Cartea de la gazetă
Am avut o seară palpitantă cu un grup de prieteni – jurnalişti, editori, oameni de teatru (între 32 şi 60 de ani), cu toţii cititori cît cuprinde. La micile noastre sindrofii, după grabnica pregătire de artilerie a aperitivelor şi a primelor şarje lichide, invariabil se aprinde rugul polemic pe cîte-o chestie mai mult sau mai puţin la ordinea zilei.
Hai la joc, la joc, la joc!
Teatrul este o artă complexă, ce înglobează mai multe arte care trebuie să funcţioneze în spectacol ca un întreg, producînd asupra spectatorului un efect unic, unde contribuţia specifică a fiecăreia dintre componente urmează să se facă simţită fără a se impune faţă de celelalte.
Muzica hiperkinetică
„La fiecare staţie, schimbăm ceva...“, cadenţează primul cîntec de pe album, cel care îi dă şi numele, vocea uşor tabagică a MC-ului Bean. E mai mult adevăr decît suflet în acest vers, unul care statuează locul în care muzica trupei bucureştene Şuie Paparude a ajuns astăzi, după 17 ani de existenţă.
Hello Why Not
1800 de caractere, repetabile, numerotabile, cuantum apoi, cantitate, text în care se numără bobocii, bojocii, polobocii, prorocii. Deja am cu atît mai puţin de zis cu cîte caractere s-au dus în încălzirea pixului cu care amprentez maculatorul. Planuri de viitor în cîteva cuvinte. Hai să încerc.
Semne şi minuni
Lourdes e un film în limba franceză, semnat de cineasta austriacă Jessica Hausner, care a cîştigat premiul FIPRESCI la Festivalul de la Veneţia, în 2009, şi care a rulat săptămîna trecută la Cinema Studio din Bucureşti. E un film neobişnuit atît prin subiect, cît şi prin tratarea acestuia. Subiectul e un miracol (fictiv) care se petrece în zilele noastre în locul de pelerinaj ce dă titlul filmului: o persoană paralizată îşi recapătă peste noapte uzul membrelor. Tratarea e... deocamdată să-i spun
Cine seamănă vînt culege un Nobel
Vestea că disidentul chinez Liu Xiaobo va primi, în decembrie, Premiul Nobel pentru pace a stîrnit controverse politice, dar nu a surprins comunitatea internaţională. Eforturile întreprinse de Xiaobo pentru democratizarea Chinei erau cunoscute în Occident şi numeroşi lideri europeni i-au acordat în mod deschis sprijinul la începutul anului, atunci cînd s-a aflat că a fost arestat şi condamnat la închisoare.
Destinul "creiereilor"
Trist, pentru noi, cei care rămînem, destinul „creierelor“ care ne părăsesc. Cristina Modreanu vorbeşte în editorialul din ultimul număr al revistei Scena.ro (intitulat „Călătorie în orb“) despre actorii şi regizorii care au hotărît să lucreze în străinătate.
Ausländernovelă
Romanul se bazează pe o poveste reală şi, în mod destul de curios, şi editura, şi scriitorul, dar şi comentatorii de pînă acum ai cărţii au făcut mare caz de acest aspect. Spun destul de curios mai întîi pentru că, deşi dramatică, povestea din spatele cărţii nu este atît de neobişnuită (moartea nu are nevoie de martori sau de acte oficiale), apoi pentru că nu este prima dată cînd un scriitor ficţionalizează viaţa (şi moartea) cuiva, fapt care nu garantează automat nici autenticitatea, nici valoa
Brici
În comparaţie cu proza unor conaţionali precum Orhan Pamuk, Elif Shafak sau Ihsan Oktay Anar, scriitura turcoaicei Gönül Kivilcim pare ruptă din realismul sec. Ba chiar minimalistă, în condiţiile în care tradiţionalele 1001 derapaje epice sînt reduse aici la vreo 20-30 (şi alea ţinute din scurt), iar bazarul figurativ, cu supraaglomerările şi supraîntortochelile lui, e înlocuit de o abundenţă ceva mai controlată, ca de mall în zi de solduri.
Descoperirea sînilor
Pentru a fi siguri că librarii vor plasa cartea pe raftul corespunzător, editorii au precizat pe copertă prestigiosul nume care semnează prefaţa, Élisabeth Badinter, o cercetătoare cu o certă cotă pe piaţa ideilor. De altfel şi autoarea acestei cărţi ar fi prezentat suficient credit ştiinţific în calitatea ei de rector la Institute for Gender Research în cadrul Universităţii Stanford. Departe de a fi trataţi cu frivolitate, în această lucrare sînii sînt descoperiţi literalmente şi în toate sensu
Cinematografia românească nu mai e un accident
În 2008, Marian Crişan a fost recompensat cu Palme D'Or pentru scurtmetrajul Megatron. Morgen, lungmetrajul său de debut (o coproducţie franco-româno-maghiară), a fost distins cu patru trofee la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno. Regizor şi scenarist, Marian Crişan vorbeşte cu umor despre întîlnirea dintre un emigrant ilegal şi un paznic. Filmul a avut premiera românească pe 30 septembrie şi îl puteţi vedea în cinematografe.
Părinți și copii, Tom Petty & The Heartbreakers, Morgen
I. Turgheniev, Părinţi şi copii (traducere de Mircea Lutic, Editura Curtea Veche, 2010). A se încerca măcar pentru a constata că problemele astea cu tata, cu mama, cu nihilismul tineretului impertinent nu încep cu noi, cei din mileniul III. Recunosc că asemenea vechituri îmi dau sistematic curajul unei bune dispoziţii. (Radu Cosaşu)
Singurătatea Hertei Müller
La un an de la primirea Premiului Nobel pentru literatură – un lung an de expunere personală, de interviuri, conferinţe de presă, solicitări din toate părţile – Herta Müller a venit la Bucureşti pentru a încheia perioada alienantă de după orice (mare) succes. A venit, presupun, în primul rînd pentru a-şi lansa cele trei volume recent traduse în România, poate pentru a fi alături de Ernest Wichner la lansarea superbei antologii bilingve din opera poetică a lui Oskar Pastior.
Felii de viață
Scriam aici joia trecută despre efectul năucitor pe care l-a avut (şi) asupra mea filmul lui Radu Muntean – Marţi, după Crăciun. Mai precis, despre partitura lui Mimi Brănescu şi extraordinara încărcătură de semnificaţii a tăcerilor sale. Scenariul este tulburător şi fără fisură, tocmai prin stimularea demenţială a non-verbalului. Adevăratul aflux lexical, semantic al textului se desfăşoară invizibil şi inaudibil, propriu-zis în mintea spectatorilor.
Timpul şi timpurile
Sînt mulţi ani – şi nu toţi buni – de cînd, ajungînd eu, ca absolvent inutil de inutilă facultate pe nume Teatrologie, să lucrez la Biblioteca Centrală de Stat într-un neverosimil departament botezat Documentare în cultură, sînt mulţi ani, zic, de cînd, conspectînd acolo felurite reviste de teatru din toată lumea în folosul (discutabil) al lucrătorilor din teatrele patriei (conspectele se publicau într-un „buletin de uz intern“ care li se trimitea apoi instituţiilor de spectacol), sînt mulţi ani
La corzi de cînepă
Întotdeauna mi-au plăcut mai mult filmele cu bătăi decît poeziile, epicul decît liricul şi efectele speciale decît teatrul. În muzică asta s-a transpus printr-o preferinţă spre muzica povestită (cu voce şi, dacă nu cer prea mult, şi un pic de circ) în detrimentul muzicii instrumentale. Pentru o incursiune în jazz, preferinţele astea sînt, în general, un handicap. În această zonă, majoritatea artiştilor ori nu ştiu, ori nu vor să cînte (cu vocea).
„Eu anim’est, tu anim’est, noi anim’est!“
Ajuns la cea de-a cincea ediţie, Festivalul Internaţional de Film de Animaţie Anim’est rămîne şi în 2010 unul dintre cele mai importante evenimente culturale autohtone ale toamnei. În acest an, 511 filme de scurt şi lungmetraj vor fi proiectate în cadrul festivalului, în perioada 8-17 octombrie, la Cinema Patria, Cinema Scala şi Cinema Union din Capitală.