Artistul ca gen muzical
● Gold Panda, Lucky Shiner, Ghostly International, 2010
Dacă greblaţi Internetul în acest moment, încercînd să găsiţi o ramă ataşabilă muzicii artistului englez Gold Panda, vă veţi îneca într-o confuzie fără fund. Reviste, site-uri, blog-uri, reţele sociale, forumuri, simpli useri se întrec în a lipi o etichetă sau alta cîntecelor produse de tipul ăsta ciudat: post-dubstep, glo-fi, post-hip-hop, minimal electronic, IDM, electronica, psychedelic house etc. Unii, în lipsa unei referenţialităţi clare, abandonează şi le ştampilează neproblematic cu atoatecuprinzătorul „experimental“. Dincolo de dorinţa indivizilor care scriu despre muzică de a-şi apropria, discursiv, opera unui muzician oarecare, circumscriind-o unor curente preexistente sau pur şi simplu unor cuvinte al căror sens nu poate fi decriptat de nimeni, trăim, chiar acum, o realitate: mulţi dintre artiştii momentului devin interesanţi pentru public(-uri) doar dacă sînt ei înşişi nişte micro-genuri muzicale în sine. Gold Panda este unul dintre ei/ele, aşa cum Caribou este unul dintre ei/ele, aşa cum Four Tet este unul dintre ei/ele, aşa cum un alt Panda – Panda Bear, este unul dintre ei/ele.
Devine, astfel, greu să strecori într-un nomenclator un cîntec precum „You“, cel care deschide (şi închide, dar într-o formă diferită) albumul de debut al britanicului, numit Lucky Shiner: un intro care aduce la suprafaţă sunetul scos de o casetă băgată într-un player, un sample de voce care repetă înnebunitor trei cuvinte, „you-and-me“, un beat de hip-hop, un sintetizator care imprimă cîntecului ambianţa letargică a unui documentar despre o planetă îndepărtată şi moartă, la care nu putem ajunge. Simplu, eficient şi minunat. Sau precum „Same Dream China“, un orgasm oriental în slow motion — Gold Panda şi-a petrecut doi ani în Japonia, studiind cultura şi limba niponă la School of Oriental and Asian Studies — în care un sitar compulsiv susţine obsesia autorului pentru acelaşi fracturist hip-hop. Orice detaliu biografic are sens în muzica lui GP. Albumul poartă numele uneia dintre bunicile sale (e o familie cu nume ciudate, nu-i aşa?; artistul pretinde că poartă, în buletin, numele de Derwin Panda), obsesia pentru hip-hop i-a marcat adolescenţa, anime-ul Akira şi jocul video Street Fighter l-au făcut să se ataşeze de cultura japoneză (Japonia ca Orient, ca poartă de intrare într-o lume inaccesibilă, de fapt, gaijin-ilor), jucăria lui preferată este, de la 15 ani încoace, un iconic sampler Akai MPC2000XL, întîmplător (sau nu) un fabricant japonez.
Nu există voci în cîntecele lui Gold Panda, cu excepţia cîtorva sample-uri, pentru că vocile, deci cuvintele — o spune chiar el — fixează anumite înţelesuri pentru ele, se explică prin ele însele. Lucky Shiner, oricît de divers şi haotic ar părea la prima vedere, se construieşte şi se ordonează prin sunet. De fapt, prin sunetele vieţii muzicianului, unele ajunse la el, altele produse de el. E un album coeziv, aşa cum se făceau albumele pe vremuri, care spune o poveste. Are început, are mijloc, are sfîrşit, chiar în ordinea asta. Creşte şi descreşte, în timp ce ne poartă printr-o lume lipsită de idiosincrazii: abrazivul techno coabitează fericit şi nestereotipal cu leneşele aluzii orientale, minimalismul stă la dreapta unor scurte orgii de coloratură sonică, exploziile de hedonism sînt bine temperate de aerul poluat de o melancolie bolnăvicioasă, cinematografică.
Mi-e imposibil, cum spuneam la început, să dau un singur nume muzicii lui Gold Panda. Puneţi-i voi eticheta. Şi bucuraţi-vă de acest album astăzi, pentru că mîine, atunci cînd toată lumea va face muzică precum el, nu va mai însemna nimic. Este soarta artistului ca (micro)gen muzical.
Paul Breazu este jurnalist.
