„Din fericire, interpretarea unei partituri e subiectivă”

- interviu cu violoncelistul Mischa MAISKY -

Violoncelistul leton Mischa Maisky a studiat la conservatorul din Moscova cu Mstislav Rostropovich, în 1966 a fost unul dintre premianţii competiţiei International Tchaikovsky Competition de la Moscova, pentru ca patru ani mai tîrziu să fie trimis într-un lagăr de muncă. După eliberare, a părăsit Uniunea Sovietică şi a emigrat în Israel. De-a lungul timpului a concertat alături de mari interpreţi de muzică clasică, printre care şi Radu Lupu, şi a colaborat cu dirijori precum Leonard Bernstein, Zubin Mehta, Vladimir Ashkenazy şi Daniel Barenboim. Mischa Maisky va concerta împreună cu fiica sa, pianista Lily Maisky, pe 27 octombrie la Ateneul Român în cadrul proiectului Cruciada Culturii. Mai multe la www.cruciadaculturii.ro.

Cum aţi reuşit, ca artist, să luptaţi cu regimul politic?

Cînd am început să cînt, nu a trebuit să lupt cu sistemul. Politicienii încurajau tinerii muzicieni să devină artişti de succes, pentru că astfel ei deveneau instrumente de propagandă, importante pentru a arăta lumii că ruşii sînt superiori celorlalte naţiuni. De aceea, muzicienii şi sportivii de succes erau foarte importanţi pentru sistemul politic. Am fost norocos să pot studia într-unele dintre cele mai bune şcoli ruseşti, să-l am ca profesor pe Mstislav Rostropovich – ceea ce a fost extraordinar, un privilegiu total. Mai tîrziu, bineînţeles, am avut probleme – datorită faptului că sora mea şi familia ei au emigrat în Israel. Viaţa mea s-a schimbat complet, au apărut probleme şi complicaţii, culminaţia fiind aceea că am fost arestat şi am petrecut patru luni în închisoare, iar după aceea alte 14 luni într-o tabără de muncă. În toată această perioadă n-am studiat absolut deloc la violoncel şi spun totdeauna de atunci că am contribuit la construcţia comunismului – evident, fără succes; poate fi vina mea că acest sistem a căzut.
Dar continui să spun că nu regret absolut nimic; cred că este foarte important, chiar dacă deloc uşor, să încerci să găseşti în orice încercare, un aspect pozitiv pentru experienţa ta. Pentru că întotdeauna se găseşte ceva bun pentru spirit, din care poţi învăţa, poate pe alte căi decît cele obişnuite. Eu, în urma acestei arestări, nu mi-am obţinut nici pînă acum diploma de la conservatorul din Moscova, însă am primit o mult mai completă experienţă de viaţă, care m-a ajutat să mă maturizez, lucru care se reflectă în personalitatea mea muzicală. Deci, într-un anume fel, destul de bizar altminteri, sînt recunoscător pentru toată această poveste. 

Ce anume aţi descoperit între cei patru pereţi ai celulei?

Poţi citi foarte multe cărţi scrise de oameni care au petrecut chiar mai multă vreme în închisoare. Desigur, a fost foarte foarte greu...Am trecut prin diferite închisori, prin multiple celule; mi s-a întîmplat să convieţuiesc cu alţi 40 de deţinuţi – deşi celulele erau concepute pentru doar 22 de oameni, deci era incredibil de aglomerat şi de greu de trăit acolo; mi s-a întîmplat, însă, să fiu singur săptămîni la rîndul într-o celulă, ceea ce, de asemenea n-a fost simplu. După aceea, în tabăra de muncă, trebuia să umplem 8 camioane de ciment în fiecare zi, cărînd cu spatele în continuu. 

Purtaţi în minte muzica?

Da, în gîndurile mele, tot timpul. Era ceva ce nu-mi puteau lua. Mă ajuta foarte mult. Aşa, găseam întotdeauna speranţa. Situaţia era extrem de nesigură, nu ştiam dacă voi ieşi vreodată de acolo. Totuşi, amintindu-mi mereu de piesele pe care le cîntasem, primeam un mare ajutor. 

N-am citit nicăieri de această perioadă petrecută de dvs. în închisoare...

Da, pentru că nu am vrut s-o marketez. Ştii, cînd am ajuns în SUA, primul meu agent a vrut să facă o mare poveste de publicitate din această experienţă. Dar eu am refuzat, din principiu. Nu puteam să fac publică o poveste personală şi nici nu voiam să devin cunoscut ca un dizident, pentru că nici măcar nu eram aşa ceva. Oamenii să mă cunoască ca muzician, nu prin prisma poveştii romanţate, eventual, cu închisoarea. Nici acum nu este menţionat nimic în biografia mea oficială. Cînd oamenii mă întreabă, însă, le răspund, pentru că este cealaltă faţă a monedei. Întotdeauna acord laude sistemului sovietic pentru educaţia pe care am primit-o, dar există totodată şi această latură a poveştii, care ar trebui la rîndu-i cunoscută.

„Am încercat să-mi fiu propriul designer”

Pe Internet sînteţi considerat unul dintre cei mai excentrici muzicieni de pe glob...

Depinde ce înseamnă să fii excentric. Nu port hainele tradiţionale de concert – adică frac şi camaşă şi cravată, pentru că nu mă simt deloc confortabil cu ele. Nu pot cînta, pur şi simplu. Unii totdeauna înţeleg greşit astfel de atitudini şi încearcă să le reinterpreteze. Totdeauna trebuie să clarific ce se întîmplă, de fapt... Publicul crede că fac un soi de fashion show pe podiumul de concert. De fapt, lucrurile stau exact invers. Cred că un concert nu este o defilare de modă şi că un muzician nu ar trebui să vină la concert arătîndu-şi minunatul frac. Ceea ce este important este muzica, iar haina care mă ajută pe mine să performez cît de bine pot, ar trebui să fie în ordine, atîta vreme cît eşti îmbrăcat suficient şi nu ofensezi lumea.

Eu sînt acel tip de muzician care se mişcă foarte mult, care consumă multă energie, datorită adrenalinei transpir foarte mult şi mă simt îngrozitor de limitat şi de restricţionat în aceste haine oficiale de concert... Aşa că am experimentat cu diferite outfit-uri, am şi încercat să-mi fiu propriul designer, dar apoi l-am descoperit pe acest japonez, Issey Miyake, ale cărui haine le consider comode, interesante, neobişnuite şi extrem de practice – pentru că nu trebuie să le calci. Aşa că, de ceva vreme încoace, călătoresc doar cu o valiză mică, în care înghesui cîteva haine pentru concert. Unora le place această alegere, altora nu – ceea ce e perfect normal. E la fel şi cu interpretarea artistică - atunci cînd personalitatea este prea puternică, inevitabil vor fi oameni care te vor iubi foarte mult şi alţii care te vor critica, destul de aspru, chiar. Dar este mult mai bine decît să nu te bage nimeni în seamă.

Nu vă pasă de haine, dar vreţi să fii conservator în interpretare...

Ah, poate nici conservator nu este un cuvînt bine ales. Încerc să fiu foarte atent la respectul pe care trebuie să-l acord partiturii şi compozitorului ei; îmi petrec mult timp încercînd să văd cît mai clar care anume a fost intenţia creatorului, cum anume a dorit el ca opusul să fie interpretat. După aceea urmează, să spun aşa, partea de improvizaţie sau – interpretarea personală, pentru că fiecare va percepe aceleaşi indicaţii din partitură în moduri diferite. Totul se plasează la nivelul subiectivităţii, dar pentru mine, voinţa compozitorului se află pe primul plan, abia după aceea venind şi personalitatea mea, ca interpret.

Eu încep prin a studia foarte atent partitura, încerc să aflu cît mai multe detalii despre personalitatea compozitorului, despre perioada în care a compus piesa în cauză, pentru a mă apropia cît pot de mult şi de adînc de atmosferă, de stil, de intenţia creatorului; astfel încerc să ajung la ceea ce nu este scris propriu-zis în partitură. Unii compozitori n-au adăugat nicio indicaţie textului muzical – de exemplu Bach, în suitele sale pentru violoncel. Compozitorii din secolele următoare au adăugat din ce în ce mai multe precizări – de tempo sau de nuanţe, dar oricît de multe ar fi ele, niciodată nu poate fi indicat absolut tot. Trebuie să poţi citi „printre rînduri”, „printre note”. De aceea totul devine atît de subiectiv. Altfel, cu tehnologia modernă s-ar putea face un soft, pe care să-l programezi cu toate informaţiile găsite – compozitor, partitură, epocă, caracteristicile stilistice etc – iar acest soft va deduce interpretarea perfectă. Din fericire, nu s-a inventat încă aşa ceva. Întotdeauna va fi ceva personal, emoţional, pe care computerele încă nu au reuşit să-l reproducă.

„Chiar dacă nu este legal, să fie aprobat de muzician”

Ce preferaţi, un concert live sau o înregistrare?

În mod cert prefer un concert. Înregistrările de studio sînt experienţe foarte obositoare. Audienţa pentru mine este un factor de mare importanţă. După muzica pură, care-mi dă înspiraţie şi energie, publicul este pe următorul loc. Atmosfera de concert este cu neputinţă de înlocuit. Nu poţi recrea aşa ceva cu microfoane, într-un studio. De aceea, prefer înregistrările preluate direct din concerte. Am cîteva astfel de albume – începînd cu Leonard Bernstein, a cărui discografie este plină de astfel de înregistrări de concert. După aceea, am avut curajul să lansez propriile mele înregistrări, concerte, sonate cu Marta Argerich, Stravinski, Prokofiev, Shostakovich etc... Niciodată nu pot fi comparate cele două situaţii şi prefer toată energia concertului, perfecţiunii de studio.

Ca o glumă, în urmă cu puţină vreme mă uitam pe youtube împreună cu cîţiva prieteni, nemuzicieni. Într-un final, cineva deschide un film cu Celibidache. O revelaţie! După cîteva alte filmuleţe, în care maestrul explica de ce nu vrea să înregistreze – timp în care prietenii mei erau în extaz –, la final apare întrebarea: „Ok, de unde facem rost de discografia lui?”

(Rîde) Da, din fericire, există însă destule înregistrări de-ale lui Sergiu Celibidache, multe dintre ele piratate, făcute fără permisiunea lui, dar există. Eu am acasă o colecţie frumoasă... Totuşi, cred că înregistrările sînt importante: prin ele le este permis tuturor, din oricare colţ de lume, să ia contact cu tine, ca artist, să te asculte. Mai ales acum, prin intermediul Internetului, totul este la îndemînă. Putem asculta muzicieni extraordinari ai trecutului, fără să-i mai putem avea în viaţa de concert. Consider acest lucru foarte important pentru dezvoltarea muzicii.

Ce credeţi despre obiceiul de a downloada gratis de pe Internet? Unii acceptă uşor, spunînd că pentru tineri este o ocazie de a sta în contact cu valorile trecutului şi chiar cu mare muzică, dar alţii îi numesc pe toţi, fără excepţie, hoţi.
Este un subiect complex. Pentru mine ca artist, cel mai important factor este ca, tot ceea ce este de găsit pe Internet sau în magazine, chiar dacă nu este legal, să fie aprobat de muzician. El trebuie să fie cel care să se pronunţe ascupra calităţii interpretării sau a înregistrării. Dacă acest parametru este satisfăcut, atunci restul este doar o discuţie între casele de discuri şi public. Desigur, pentru ei este o mare problemă, şi nu mă refer doar la cîştigul material, ci şi la posibilitatea de a continua această tradiţie a înregistrărilor de calitate. Dacă labelurile vor dispărea, multe dintre oportunităţile de a înregistra vor dispărea la rîndul lor. Dar lucrurile se transformă şi evoluează de la zi la zi şi trebuie să fim deschişi la schimbări.

Ce cred copiii dvs. despre Internet, despre muzica urbană a cărei cultură proliferează. Au contact doar cu muzica clasică sau se îndreaptă şi spre alte genuri?

Copiii mei, chiar dacă intră în contact cu multe şi diferite stiluri muzicale, au crescut înconjuraţi de muzică clasică. Ştiu să aprecieze un astfel de concert şi, de fapt, doi dintre ei au şi studii în această direcţie. Cu fiica mea am plecat în turneu; fiul meu care are 21 de ani studiază în Viena, este un violonist talentat, deja am cîntat împreună, iar la anul plănuim un mare turneu toţi trei – un trio de familie – ceea ce pentru mine este minunat, un vis împlinit. Întotdeauna mi-am dorit să cînt alături de copiii mei şi, uite, că se întîmplă!

„Respectul se măsoară uneori şi în timp”

O oprire asupra muzicii secolului XX: cîntaţi, nu cîntaţi?

Nu contează despre muzica cărui secol vorbim. Întotdeauna au fost compozitori buni sau mediocrii, pe care istoria nu-i păstrează. Îi cînt pe unii dintre marii clasici ai secolului XX, precum Stravinski, Shostakovich, Bartok, Prokofiev, Hindemith etc., ca şi pe mulţi alţii. Dar, uneori, n-am găsit timpul necesar pentru a învăţa un repertoriu mai amplu cu creaţii ale ultimului secol. Aşa cum spuneam, trebuie să acorzi respect, iar respectul se măsoară uneori şi în timp. Dacă cînţi Bach, Mozart, Schubert, dacă nu le acorzi cea mai mare atenţie, nimeni n-o să spună că ei sînt compozitori proşti, toată lumea va blama însă, interpretul. Cu muzica contemporană, lucrurile stau diametral opus. Dacă nu te apleci cu toată fiinţa ta asupra partiturii şi eşti cît de cît cunoscut, ca interpret, pe scena internaţională – lumea va spune că partitura nu este în regulă.

Deci, cred că este vorba de o şi mai mare responsabilitate pe care tu, ca interpret, trebuie să o ai faţă de creaţiile recente. Pentru aceasta ai nevoie de timp, pentru că este ca un limbaj noi pe care trebuie să-l aprofundezi înainte de a te putea exprima prin intermediul lui, iar pentru aceasta trebuie timp şi experienţă. Pentru mine, totdeauna, mai importantă a fost calitatea şi nu cantitatea. Prefer să nu fac, decît să fac ceva insuficient calitativ. Acesta este motivul pentru care nu fac o mulţime de lucruri, pe care, de altfel, le iubesc – atît din muzică cît şi din alte domenii. Nu dirijez, ca mulţi dintre colegii mei, nu predau şi nu abordez multe stiluri muzicale pentru că ştiu că nu le-aş putea acorda destulă atenţie. Dar, cred că încă mai este vreme.

Ce compozitori admiraţi în mod deosebit?

Am o listă întreagă. Printre mulţi alţii, Lutoslawski, Penderecki, dintre cei care au scris destul pentru violoncel. Şi printre cei tineri sînt nume – mă gîndesc, de exemplu, la Benjamin Yusupov - un compozitor israelian, venit tot din fosta Uniune Sovietică; el a compus pentru mine un minunat concert pentru violoncel şi orchestră, căruia i-am făcut premiera mondială exact de ziua mea, în Lucerna, Elveţia. Mai tîrziu, am cîntat aceeaşi partitură cu Orchestrele Filarmonice din Londra, München, Israel; este, într-adevăr o pagină muzicală excelentă şi sînt mîndru şi norocos, în acelaşi timp, că mi-a fost dedicată. Peste cîteva luni, voi avea plăcerea de a face o altă premieră mondială, a unui dublu concert compus de Rodion Şcedrin pentru Martha Argerich şi pentru mine, ceea ce înseamnă pian, violoncel şi orchestră. Avem deja programat un întreg turneu. Deci, încerc să-mi lărgesc încet încet repertoriul. Opusul a fost finalizat abia acum cîteva săptămîni, sper să pot învăţa partitura şi să devină un standard în concertele mele.

Aţi cîntat şi cu Radu Lupu...

Da. Ţi-am spus că sînt unul dintre cei mai norocoşi violoncelişti ai lumii. Am studiat deopotrivă cu Rostropovich şi cu Gregor Piatigorsky, l-am cunoscut chiar cu două luni înainte de moartea sa pe Pablo Casals – dar am petrecut destul de multă vreme împreună cu el şi totul a devenit o amintire extraordinară, am cîntat aproximativ 30 de concerte alături de Leonard Bernstein şi am făcut trei înregistrări împreună; în plus, am avut o mulţime de parteneri extraordinari pentru muzică de cameră. Unul dintre ei a fost Radu Lupu, cu care am concertat pe cînd amîndoi eram studenţi la Conservatorul din Moscova. Printre puţinele lucruri pe care le-am luat din Moscova şi pe care încă le mai am în casă se numără două afişe – pe care chiar le am agăţate pe perete – de la două concerte pe care le-am susţinut împreună cu Radu Lupu, la datele de 7 şi 11 mai 1969, cu integrala sonatelor de Beethoven pentru violoncel şi pian. De neuitat! După ce am plecat din Uniunea Sovietică, am cîntat împreună peste tot în lume. Pentru mine, Radu Lupu este unul dintre cei mai importanţi muzicieni – nu doar pianist – împreună cu care am cîntat.

„Oamenii sînt înspăimîntaţi de diferenţe”

Au muzicienii vreo responsabilitate faţă de societate?

Absolut, toţi trebuie să fim conştienţi de responsabilităţile noastre. Muzicienii sînt, însă, foarte norocoşi, pentru că pot comunica prin intermediul muzicii, care este – după mine – singurul limbaj universal. Muzica nu cunoaşte bariere lingvistice, culturale, nu are limitări. De aceea, noi putem călători în întreaga lume şi comunica cu oameni din fiecare colţ al acestei planete, prin mijlocirea artei sunetelor, ceea ce este un privilegiu enorm.

În ceea ce mă priveşte – chiar aşa este: m-am născut în Letonia, am studiat la Moscova, am emigrat în Israel, locuiesc acum în Belgia – în centrul Europei; cînt pe un violoncel italian, cu arcuşe francez şi german, cu corzi germane şi austriece, conduc o maşină japoneză, am un ceas elveţian şi un colier indian. Soţia mea este italiancă, dar tatăl ei este din Sri Lanka, iar toţi cei patru copii ai mei sînt născuţi fiecare în alte ţări – fata în Paris, băiatul cel mare în Bruxelles, băiatul cel mic s-a născut în Italia, iar ultimul copil, care are puţin mai mult de un an, a fost născut în Elveţia. Lucruri diferite, dar care dovedesc din plin că sînt un cosmopolit. Călătoresc prin toată lumea, cam prea mult – ca să fiu sincer – şi, cînd oamenii mă întreabă unde mă simt acasă, tot timpul spun că sînt acasă oriunde oamenii se bucură de marea muzică clasică. Deci, mîine voi fi acasă în Germania, în cîteva zile voi fi în Italia, peste puţină vreme la fel se va întîmpla în Bucureşti, dar între timp voi mai avea concerte în Hong Kong, Taiwan, Singapore, Grecia...

Rîdeţi? Sînteţi o persoană fericită?

Da, da, cred... Îmi place să spun glume, uneori chiar prea mult (Rîde). Cred că simţul umorului este foarte important, nimeni nu ar trebui să se ia foarte în serios, dar în acelaşi timp – cred că alte celelalte calităţi importante ale unui om, ar trebui să fie căutarea zilnică a perfecţionării, deschiderea sufletească şi mentală şi toleranţa. Dacă te uiţi în jur, în lume, la toate conflictele care ne înconjoară, toate sînt generate de religii diferite, de Dumnezei diferiţi, de ideologii diferite. Din păcate, oamenii sînt înspăimîntaţi de diferenţe, în loc să le îmbrăţişeze şi să se bucure de tot ceea ce le oferă ele ca bogăţie spirituală. Gîndeşte-te – cîte feluri de a trăi există în lume, cîte feluri de a simţi şi gîndi muzica, cîte ideologii, filosofii – de unde să ai parte numai de beneficii. Ne putem îmbogăţi incredibil din toate aceste contacte cu alte naţionalităţi.

Este doar o curiozitate de-a mea, dar aş vrea să vă întreb dacă sînteţi ecologist sau vegetarian?

Nu neapărat vegetarian, dar cred că este foarte important ca toţi să fim responsabili pentru mediul înconjurător. Eu, de exemplu, conduc o maşină-hibrid – pe care am cumpărat-o recent, care pe de o parte funcţionează cu baterii reîncărcabile. Cred că, dacă toţi ne vom preocupa de aceste aspecte, vom reuşi să supravieţuim multă vreme pe această planetă.

a consemnat Maria BALABAŞ 

interviul a fost difuzat la Radio România Cultural