Bienala Tinerilor artişti la Palatul Ştirbei
Trec zilnic pe lîngă Palatul Ştirbei (Calea Victoriei, nr. 107). Îi admir arhitectura neoclasică şi cariatidele. De doi ani de zile, devin conştientă de ce se află în spatele palatului: un imens teren viran, în paragină, pe care îl văd din sălile de curs de la Universitatea de Artă. În vară aflu că ediţia a patra a Bienalei Tinerilor Artişti, coordonată de Mica Gherghescu, va avea loc în interiorul palatului dezafectat.
Vineri, 8 octombrie, porţile se deschid în sfîrşit, cu vernisajul expoziţiei: pivniţa, parterul, etajul întîi şi podul, peste tot sînt lucrări de artă. Ne plimbăm dintr-o cameră într-alta, dăm draperiile la o parte, cotrobăim, căutăm fantomele balurilor de altădată, ale exponatelor de muzeu de altădată, ale părăsirii de pînă ieri.
Istoria Palatului Ştirbei începe în 1835 (pînă în 1837 este ridicat, după planurile arhitectului francez Michel Sanjouand, pentru logofătul Barbu Dimitrie Ştirbei). E mai tîrziu muzeu de artă populară şi muzeu al ceramicii şi sticlei. Au trecut şi s-au aşezat în el multiple istorii, iar din 1994 este complet uitat.
De data asta, arta contemporană s-a aşezat exact acolo unde e mai nevoie de ea şi a generat un spaţiu de dezbatere coerent. Bienala s-a deschis într-un loc controversat şi, printr-un display inteligent al lucrărilor care discută practica artistică a subvegherii (artistul-activist manipulează, „sub acoperirea“ puterii, puterea însăşi), cred că va produce şi discursul post-bienală pe care îl aştepţi mereu de la artă, cu atît mai mult cu cît curatoarea a gîndit această ediţie ca o „reverie activistă“. Bienalele s-au obişnuit să se lase uitate imediat după „focurile de artificii“ şi să fie parte dintr-un lifestyle cultural, or asta nu se întîmplă la Bienala Tinerilor Artişti, 2010. Imediat după deschidere, marţi, 12 octombrie, o discuţie veche se redeschide şi ea: opt ONG-uri au protestat în faţa Ministerului Culturii, cerînd ministrului să nu avizeze blocul de 40 de metri care ar urma să se construiască în spatele Palatului Ştirbei, şi să ceară o dezbatere publică. Toată această discuţie în timp ce, în palat, artiştii simulează starea de observaţie continuă în toate modurile posibile: „spaţiul negativ“ al oraşului nemişcat transformat într-un teren claustrofobic şi artificial în lucrarea video a lui Herman Asselberghs (Altogether, 2008), tripticul de priviri din fotografia Câmpia Turzii a lui Nicu Ilfoveanu, falsa punere în scenă din „Miliţia e cu noi“ a lui Teodor Graur. Fotografia lui Graur e subvegherea perfectă – aflaţi într-un parc de distracţii, probabil în timpul programului, militarii se învîrt în carusel, „ca orice consumator de divertisment“. Surprinderea puterii prin fotografia unui carusel devine de fapt imaginea unui panopticon „de jucărie“.
O expoziţie cu peste 40 de artişti şi lucrări aşezate în contra clasicului display de muzeu. Poate că lucrările care sfidează cel mai mult tocmai spaţiul sînt, pe de-o parte, seria de pînze ale lui Emanuel Borcescu, „Le charme discret de l’autorité“, care ironizează un întreg decor burghez al micii autorităţi, şi instalaţia artistului chinez Jin Shan, „Tired Pillar“. Singura lucrare vie, care respiră în palat, e tocmai coloana greco-romană din latex, căzută la pămînt. Moartă şi resuscitată la infinit, cu o pompă care îi furnizează constant aer, coloana chinezului (copia copiei, ipsosul devine latexul moale) este metafora cea mai corectă a acestei ediţii a BTA. Discursul odată deschis, despre control şi subveghere artistică, va rămîne activ şi după 7 noiembrie, cînd Bienala se închide: Palatul Ştirbei a fost resuscitat (chiar dacă lăsat în acelaşi timp să moară). Du-te-vino-ul de la Palat, în „control“, făcut posibil pentru o lună nu ne va mai lăsa ignoranţi. Ca în lucrarea lui Driton Hajredini, Cine a omorît pictura?, mă întreb şi eu, după vizita în Palatul Ştirbei, „Ce a omorît Palatul?“, cu întreaga prăpastie din spatele lui, atît de sălbatic vînată astăzi. Răspunsul îl aflăm încet-încet, post-bienală, dezbaterile publice sigur vor urma.
Daria Ghiu este critic de artă.
Foto: L. Muntean