Tandîr Kelle
Plimbîndu-te pe strada principală a unui oraş turcesc – numită, îndeobşte, „Istiklal“ (Independenţei), „Cumhuriyet“ (Republicii) sau „Atatürk“ –, se întîmplă, uneori, să simţi în ceafă priviri blajine, dar stăruitoare. Dacă te întorci, din vitrina unei locante cu tandîr (cuptor adînc, de pămînt) privesc curioase - coapte în spuză şi aranjate cu dichis, în stivă, cerc sau în careu - căpăţîni de oaie. La cîte o masă, taţi pîntecoşi îşi iniţiază fii încă suavi în arta ancestrală a dezghiocării capului de miel cu mîna. Cam ca la noi, de Paşti, cînd, sub privirile consternate ale copiilor, capul familiei tranşează, în capul mesei, capul de miel din ciorbă.
Comand o căpăţînă. Pe o tepsi (tipsie) aşternută cu un blat subţire de pîine caldă, soseşte, sfîrîind, un cap de oaie. Cepe, ardei şi roşii îl însoţesc. Nu reuşesc să mă descurc fără tacîmuri; chelnerul mă priveşte indulgent, ia rolul tatălui şi dezosează ţeasta pentru mine. Cît ai clipi, din căpăţînă se aleg oasele albe şi o grămăjoară de fîşii de carne fragedă. Creierul, ochii, limba, le desluşesc de-ndată; în rest, crîmpeie de gingii, de cerul gurii, fibre subţiri de muşchi faciali şi ligamente. Deasupra, se cerne abundent chimion şi cimbru. La plecare, primeşti şerveţele parfumate şi cuişoare (karanfil), să-ţi dregi gustul.
Tandîr, în turcă, („tandur“, odată, în română), mai însemna şi o masă ori un scaun sub care se puneau tăciuni, să-i încălzească, de jos pornind, pe cei care şedeau. La tandîr, aşadar, se coc capetele sau se încălzesc picioarele.
