La corzi de cînepă
● Medeski, Martin & Wood, Radiolarians: The Evolutionary Set, Indirecto Records, 2010.
Întotdeauna mi-au plăcut mai mult filmele cu bătăi decît poeziile, epicul decît liricul şi efectele speciale decît teatrul. În muzică asta s-a transpus printr-o preferinţă spre muzica povestită (cu voce şi, dacă nu cer prea mult, şi un pic de circ) în detrimentul muzicii instrumentale. Pentru o incursiune în jazz, preferinţele astea sînt, în general, un handicap. În această zonă, majoritatea artiştilor ori nu ştiu, ori nu vor să cînte (cu vocea). Unii dintre ei sar în extrema cealaltă şi, precum Bobby McFerrin, îşi folosesc vocea pe post de instrument pînă la a face redundant orice acompaniament; dar tot un fel de muzică instrumentală iese pînă la urmă. Cu coloanele sonore m-am mai împrietenit încă din copilăria marcată de Vangelis şi Morricone, cumva filmul reuşea să se imprime în muzică, cu tot cu momente ale subiectului. Asta se întîmpla, evident, înainte ca soundtrack-urile să devină compilaţii de hituri fără nici o legătură cu spiritul filmului. Mai sînt unii – Eno, Oldfield, mai recent Ulver sau pomeniţii Tonbruket – compozitori de coloane sonore la filme care nu există. În cazurile respective, e clar că undeva în capul artistului s-au derulat cîndva scene cinematice în sinestezie cu muzica de pe album.
Masivul proiect instrumental Radiolarians: The Evolutionary Set al trioului american Medeski, Martin & Wood depăşeşte chiar şi acest stadiu, oferind o antologie sonor-narativă în şase volume enciclopedice (trei albume originale, unul live – Explorarians, unul de remixuri – Remixolarians şi un DVD – Fly in a Bottle), ce pare coloana sonoră a unui masiv ciclu literar SF, beatnik şi noir în acelaşi timp. N-am prea sesizat urme de film aici, dar am auzit multe poveşti (proze scurte şi intense) spuse strict cu vocabularul instrumental.
Primul contact, prin discul Radiolarians 2, m-a descurajat niţel. Dacă ar exista un gen heavy wood (prin analogie cu heavy metal), probabil cam aşa ar suna. Denumirea mi-a venit în cap înainte să realizez că pe basist îl cheamă Chris Wood. Basul său (şi bateria) sună foarte lemnos, sec, fără vibraţii, de parcă ar cînta la corzi de cînepă. Ulterior am aflat că e şpilul său personal de a insera bucăţi de carton între corzi, pentru a le minimiza vibraţia. Nici măcar nu sună unplugged, cu gustul metalic al chitarei reci, ci a instrument artizanal prost acordat. Crezînd că e doar un album demonstrativ al acestei găselniţe (de care n-am fost încîntat), am amînat audiţia pentru o dată mai recentă, cînd am apucat problema de la alt capăt, Radiolarians 3. Altă viaţă: rock progresiv, jazz flamboaiant cu solouri funk şi abuz de clape Hammond ca în tinereţea lui Emerson (amicul lui Lake & Palmer). Nu sînt două piese care să semene, iar instrumen-tele discută între ele din replici tăioase, de jam session, cu pauze tensionate şi interjecţii sugestive. Şi primul volum e la fel de explorator, majoritatea pieselor fiind compoziţii individuale ale celor trei membri: John Medeski (clape), Billy Martin (percuţie), Chris Wood (bass). Toate cele trei volume au bucăţi de jazz ambiental nepretenţios presărate pe ici pe colo, pe post de ser fiziologic, dar nu în suficientă măsură încît să se poată acuza monotonia.
Proiectul Radiolarians vine după contribuţia trioului la ciclul Masada 2 compus de John Zorn (volumul 11). E alcătuit din piese compuse din mers, prezentate live şi ajustate de la un concert la altul, probabil de aici spiritul de jam session şi prestaţiile individualiste, concentrate pe dialog de solouri. La capătul unui turneu, cei trei americani înregistrau variantele concluzive ale pieselor şi o luau de la capăt. Trilogia a fost publicată în anii 2008-2009 în albume separate, recent cuprinse în setul aniversar alături de discul de remixuri şi cel cu versiunile live ale unor piese, de pe vremea cînd acestea încă se coceau în teste live. Produsul se propune a fi sinteza carierei de aproape 20 de ani a unui trio cimentat de muzicieni care îşi cunosc tabieturile suficient de bine, încît să facă o campanie jam session să sune ca o suită de albume premeditate şi calculate în spiritul muzicii progresive.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
