Muzica hiperkinetică
● Şuie Paparude, E suflet în aparat, Cat Music*, 2010.
„La fiecare staţie, schimbăm ceva...“, cadenţează primul cîntec de pe album, cel care îi dă şi numele, vocea uşor tabagică a MC-ului Bean. E mai mult adevăr decît suflet în acest vers, unul care statuează locul în care muzica trupei bucureştene Şuie Paparude a ajuns astăzi, după 17 ani de existenţă. E suflet în aparat are 60 de minute – o durată absolut anesteziantă dacă mă gîndesc la standardele moderne ale albumelor – şi 18 piese (16, dacă scot din calcul „Intro“ şi „Outro“), ceea ce îl duce ca densitate mai degrabă către albumele conceptuale ale bătrînului rock progresiv. Sună straniu pentru timpurile pe care le trăim acum, nu-i aşa? În ultimii ani, produsele muzicale – şi mă refer aici la cîntece şi albume – s-au adaptat unor condiţii complet noi, impuse de modul de interacţiune cu un nou mediu a unui nou tip de consumator, user-ul. Ne-am transformat din consumatori – unii a căror pasivitate era evidentă chiar şi în prezenţa butonului Next – în utilizatori; sîntem acum cei care stau cu mouse-ul doar pe acel magic buton. Iar această nouă situaţie a venit împachetată cu un concept adus la suprafaţă de psihologie: short attention span. În lipsa lui, am exploda probabil sub presiunea unui tăvălug impresionant de noi stimuli, ajunşi în faţa noastră prin uşurinţa incredibilă cu care circulă în lumea www. Cum să rezişti atunci acestui mediu, fără „a schimba ceva la fiecare staţie“?
E simplu. Nu lansezi un album, ci o colecţie de cîntece pe care o numeşti album (pentru că încă nu s-a inventat cuvîntul care să înghită acest tip de produs) şi care trebuie să ajungă la toţi user-ii, pentru că are toate ingredientele necesare captării tuturor atenţiilor, fie ele şi de scurtă durată. Nu e o noutate. Au făcut-o şi alţii înainte de Şuie Paparude. Albumele de tip nou sînt, în majoritate, colecţii eterogene de single-uri, iar referinţele sonice ataşate acestor cîntece sînt înnebunitor de diverse. Purismele sînt moarte şi îngropate, iar dacă reuşeşti, totuşi, să le mai identifici pe undeva, află că sînt doar nişte extravaganţe retrograde. Sloganul zilei pare a fi ăsta: „Convinge-l pe user să navigheze într-un album ca pe o pagină web pentru a nu te abandona!“. Detaliile contează, pentru că doar ele îţi pot ţine atenţia trează. Întregul e acolo doar pentru că, fatalitate, e confecţionat exact din acele detalii cu care se hrăneşte atenţia noastră.
Pe E suflet în aparat găseşti, de fapt, vreo trei albume. Dintre ele, unul sună cum n-a mai sunat Şuie Paparude de la Urban încoace – penetrant, bine produs, reverent cu cine trebuie şi inteligent. De aici vin „Moartea boxelor“, „Ego“, „Alain Delon“ şi „Belladona“, „Ia-te de mînă“, „Planeta albastră“ şi „Baby Satellite“. Pe scurt, aluzii nouăzeciste – să nu uităm că sîntem în faţa unei trupe care, în 1997, debuta cu Salvează-te, în ultima vîrstă de aur a breakbeat-ului – pentru cea mai tolerantă facţiune a bass generation (nici o legătură cu domnul Basshunter). Sunetul e greu şi, de multe ori, neaerisit. Iar asta e de bine. Pasaje întregi miros de la o poştă a reverii trance pentru a sări brusc într-o duritate de-a dreptul (heavy) rockistă. Dubstep-ul, ultima obsesie a muzicii electronice, îşi face loc cu coatele, laolaltă cu ego-ul unor producători de muzică foarte dispuşi să ne spună că nu le-a scăpat nimic din tot ce au/am dansat în cluburile ultimilor 15 ani, de la Aphex Twin la M.I.A.
Celelalte două treimi ale noului albumul Şuie Paparude înoată în alte ape: unele sînt foarte bune prietene cu radio-urile comerciale, precum „Soundcheck“ sau „O noapte mai lungă“ şi „Cea mai bună zi“, altele sînt foarte bune prietene cu un anumit tip de public, fiind, în acelaşi timp, vehiculele perfecte pentru rimele lui Bean: trip-uri electro dub pentru nisipul nopţilor din Vama Veche.
* Chiar dacă există şi sub formă de CD, de găsit în magazinele de muzică, albumul poate fi descărcat gratuit de pe suiepaparude.ro.
Paul Breazu este jurnalist.
