Obligaţia de a risca

- interviu cu Cristina Modreanu, selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru -

Sîmbătă începe la Bucureşti a XX-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru. Spectacolele Hey, Girl!, de Romeo Castellucci, şi Regele moare, de Silviu Purcărete, se numără printre evenimentele cele mai aşteptate. Aflată la finalul mandatului de selecţioner (pe care UNITER i l-a încredinţat pentru trei ani), Cristina Modreanu face un bilanţ al ediţiilor pe care le-a coordonat.

Care este rolul Festivalului Naţional de Teatru pe agenda festivalieră oricum destul de încărcată?

FNT e una dintre puţinele manifestări teatrale care are un profil clar, scopuri bine definite şi un impact ce-l depăşeşte pe cel local. Pe lista scurtă se mai califică Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Shakespeare şi Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara. Restul evenimentelor au un impact redus, dar sînt utile pentru că animă peisajul local. Rolul FNT în acest context – cel puţin aşa cum l-am văzut eu – a fost al unei platforme de prezentare a teatrului românesc, în scopul promovării acestuia în lume.

Care sînt criteriile pe care le aveţi în vedere atunci cînd selectaţi spectacolele din Festivalul Naţional de Teatru?

Există o doză mare de subiectivitate în operarea unei selecţii. Să nu admitem asta de la bun început e ca şi cum am vorbi despre contabilitate, nu despre artă. La urma urmei, eu am fost angajată de către UNITER pentru acest proiect pentru expertiza de spectator profesionist pe care o aveam în spate şi, îmi place să cred, implicit pentru concepţia mea despre teatru, pe care o afirmasem în scris în repetate rînduri. Dar, dincolo de valoarea artistică a spectacolelor, criteriu implicit şi cel mai important, există desigur şi criterii obiective legate de CV-ul anterior al creatorilor (criteriu aplicat în toate concursurile de proiecte, la finanţările pentru filme etc.), capacitatea de a interesa programatorii din străinătate (în funcţie de profilul festivalurilor şi teatrelor pe care le conduc), precum şi capacitatea – sau incapacitatea – de adaptare la un spaţiu de joc existent în Bucureşti. Aş mai preciza aici, pentru toţi cei care au discutat în sus şi în jos aceste criterii simple (mult mai neliniştiţi de declararea lor decît au fost în anteriorii 17 ani de absenţa totală a vreunei discuţii despre acest subiect) că n-am inventat apa caldă în această privinţă, ci m-am inspirat din modelele confirmate ale unor mari evenimente de gen.

Pînă la urmă, în ediţia din acest an au intrat spectacole „reprezentative“ sau spectacolele „cele mai bune“?

Cred că unul dintre lucrurile care fac foarte mult rău culturii noastre este „obsesia capodoperei“. Dacă începi să cauţi „spectacolele perfecte“, atunci sigur te vei opri doar asupra numelor deja confirmate, şi asupra unor creaţii profund legate de tradiţie – dacă facem ceva în acelaşi fel multă vreme se presupune că ne perfecţionăm – dar vei lăsa deoparte ideile noi, creativitatea incipientă, contribuţia personală originală, adică tot ceea ce este cu adevărat viu în artă. Cred că un promoter, un curator, cineva care ajunge în poziţia de a alege, are obligaţia să rişte (mai ales cînd evenimentul are o finanţare publică; nu-i poţi cere cuiva care investeşte bani privaţi să-şi asume riscuri artistice). Să nu meargă doar pe drumurile bătute, să nu caute doar confirmări, să nu cadă în capcana mulţumirii de moment a publicului. Fiindcă nu e vina publicului că nu ştie să aprecieze mai multe feluri de teatru, ci e vina acelora care au ales pentru el numai lucrurile despre care erau siguri că vor avea succes imediat, creînd un reflex pavlovian pentru actul artistic conformist, în detrimentul celui inovator. Eu mi-am asumat riscul de a proceda altfel, chiar dacă am stîrnit „rumoare“ în rîndul comentatorilor de gen. Sper ca asta să-i încurajeze pe toţi creatorii care gîndesc „altfel“ actul artistic.

Au existat în fiecare an fel de fel de nemulţumiri legate de spectacolele invitate la Bucureşti. Care e miza acestor conflicte? Şi, mai ales, cum le rezolvaţi?

Cînd e vorba despre selecţie, competiţie, concurs în general sînt întotdeauna şi nemulţumiri (un alt exemplu ar fi Gala Premiilor Uniter). Cred că e prea mult să le numim conflicte, au fost mai degrabă păreri contra selecţiei operate de mine. Rezultatul a fost că mi s-a pus amprenta de „selecţioner controversat“, uitîndu-se că o controversă înseamnă „a discuta în contradictoriu asupra unei probleme de principiu“. Cred că nu avem decît de cîştigat dacă există asemenea discuţii de principiu. Din păcate, la noi tonul şi miza sînt meschine şi constau de obicei în observaţii de genul „de ce a fost selectat X şi nu Y“, ceea ce nu e tocmai o dispută de idei. Misiunea mea nu e să rezolv conflicte, ci să ajut la punerea unor întrebări. Cît de „înalte“ sau profunde vor fi răspunsurile la acestea şi cum anume formulate – asta ţine de particularităţile mediului cultural românesc.

Cîte spectacole aţi văzut înainte să alegeţi cele 10-15 spectacole invitate şi cum decurge, propriu-zis, procesul de selecţie?

Pentru ediţia 2010 am văzut 116 spectacole, dintre care 10 înregistrate, restul „pe viu“. Procesul de selecţie constă în organizarea deplasărilor în toată ţara. Pe măsură ce văd spectacole, îmi fac note şi, în timp, am o imagine de ansamblu, un fel de hartă imaginară pe care pulsează câteva puncte – spectacolele vizate pentru selecţie. Pînă nu am văzut şi ultimul spectacol programat nu am „închis“ lista de selecţie.

Unul dintre reproşurile pe care le-am auzit în trecut a fost că în festival au fost invitate spectacole din străinătate. De ce continuaţi să invitaţi spectacole străine la un festival care se cheamă „naţional“?

 Pentru că naţionalul se defineşte prin raportare la universal, iar dacă nu avem această oglindă permanent în faţă riscăm să intrăm într-o autocontemplare cît se poate de dăunătoare. Nu văd cum ar putea evolua teatrul românesc fără să se ştie ce se întîmplă în teatrul lumii. În acelaşi timp, e important şi pentru public să vadă teatru din alte culturi, uneori extrem de diferit de teatrul de la noi, fiindcă artiştii nu pot evolua fără publicul lor, iar dacă publicul e complet nepregătit, creaţiile lor inovatoare nu vor avea ecou. În plus, cred că sintagma „naţional“ din numele festivalului, ca şi din numele „teatrelor naţionale“ ar trebui şi ea discutată, pusă în paranteză sau sub semnul întrebării, fiindcă a devenit un fel de etichetă pentru rugină. Mă tem că am uitat de unde vine acest cuvînt în titulatura evenimentelor şi a teatrelor şi ce anume ar trebui să însemne el.

Pentru că tot veni vorba de circulaţia valorilor şi a ideilor: care dintre spectacolele produse recent în Romånia vi se par „exportabile“?

Teatrul documentar al Gianinei Cărbunariu răspunde unui interes pentru subiecte sociale ce se regăseşte în teatrul european, iar piesele ei sînt aşteptate de teatrele interesate de dramaturgia contemporană; poetica de scenă a lui Radu Afrim este considerată foarte interesantă, iar vocea lui recunoscută ca foarte personală – Herr Paul şi Miriam W. sînt spectacole cu şanse de turneu; spectacolul lui Mihai Măniuţiu Aici, la porţile beznei, cu o surprinzătoare coloană sonoră bazată pe manele, are deopotrivă o dimensiune locală şi una universală; spectacolele create de regizori europeni în teatre româneşti – Interzis accesul animalelor de Rodrigo Garcia la TNTimişoara şi Măsură pentru măsură de Matthias Langhof la Teatrul Maghiar din Cluj – au, de asemenea, şansa lor.

Una dintre mizele festivalului – aşa cum l-aţi conceput – era promovarea producţiilor româneşti în Europa occidentală. În acest scop aţi invitat la Bucureşti critici de teatru, producători şi directori de festivaluri. Funcţionează aceste schimburi?

Sigur că funcţionează! Doar că aici efectele se acumulează în timp. Avem însă şi acum, după doar două ediţii în care am aplicat principiul showcase-ului (transformînd „vitrina de teatru“ care era FNT într-o „piaţă de teatru“, organizată ca atare) rezultate încurajatoare – prezenţe ale unor spectacole în festivaluri din lume, traduceri de piese româneşti, ediţii ale unor reviste prestigioase în limbi de circulaţie dedicate teatrului românesc. Sînt convinsă că efectele vor continua să se arate în timp şi după ce eu îmi voi fi încheiat mandatul.

Mandatul dvs. de selecţioner unic al FNT se încheie cu această ediţie a festivalului. Care sînt reuşitele, care sînt regretele?

Am reuşit să aduc pentru prima dată în România cîteva nume cu rezonanţă mondială – Rimini Protokoll, Joel Pommerat, Romeo Castellucci, Krzysztof Warlikowski, Billy Cowie (cu spectacole) şi cîteva prezenţe legendare – Richard Foreman, Richard Schechner, Lee Breuer (cu conferinţe). Am comisionat traducerea unor lucrări teoretice esenţiale şi instrumente de lucru necesare, printre care Teatrul postdramatic de Hans-Thies Lehmann, Eseurile lui Richard Schechner, minidicţionarul 50 de regizori-cheie ai secolului 20, toate apărute în „Colecţia FNT“, pe care am iniţiat-o în 2008. Am reuşit să deschid drumul în teatrul românesc pentru o serie de nume noi, prin secţiunea „Debut“ în FNT – Răzvan Mureşan, Cristian Ban, David Schwartz, Bogdan Georgescu, Alex Măzgăreanu şi alţii. În clipa în care am văzut cărţile de mai sus citate şi incluse în bibliografii, cînd am auzit spectacolele internaţionale menţionate şi după doi ani de către cei pe care îi marcaseră şi cînd am văzut că numele debutanţilor se regăsesc în repertoriile teatrelor din toată ţara, am trecut toate cele de mai sus la capitolul reuşite. Chiar dacă mi-am dorit mult mai mult de-atît, mi se pare suficient ca să nu am regrete. Ce n-am reuşit încă voi încerca să fac de-acum înainte prin alte proiecte. Nu cred în entuziasmul compulsiv, ci în efectul lucrurilor bine făcute, pas cu pas.

a consemnat Matei MARTIN