"Ceea ce cînţi nu e niciodată la fel"

- interviu cu Sam HAYWOOD -

La vîrsta de 13 ani, Sam Haywood a obţinut locul al doilea la concursul BBC Young Musician of the Year. A studiat pianul la Viena sub îndrumarea lui Paul Badura-Skoda, iar Societatea Filarmonică Regală din Londra i-a înmînat prestigiosul Premiu Isserlis. În ultimii ani, Sam Haywood a susţinut o serie de recitaluri la pianul Pleyel care i-a aparţinut lui Frédéric Chopin. Luna trecută, artistul a concertat la Ateneul Român în cadrul proiectului „Cruciada Culturii“ iniţiat de Agenţia de Vise şi Fundaţia artEST.

Cum aţi descoperit pianul? 

Oh, întrebarea aceasta mă duce foarte mult în trecut, cînd eram un copil, poate la vîrsta de 4 ani, şi ascultam discuri împreună cu bunica mea, în casa ei din britanicul Lake District. Sonatele de Beethoven, de exemplu... Bunicii mele îi plăceau lumînările, pe care le aprindea seara şi se crea o atmosferă aproape magică. Am vrut să recreez sunetele pe care le auzeam. Cînd am împlinit 7 ani, tatăl meu a transpus pentru mine Sonata Lunii în la minor, ca să nu mai existe bemoli şi diezi şi cred că totul a-nceput de-acolo. 

Cealaltă bunică pe care nu am cunoscut-o a fost profesoară de muzică şi e posibil, totuşi, să fi moştenit ceva de la ea. Părinţii m-au susţinut totdeauna. Aveau un pian, pe care puteam să studiez acasă. Îmi amintesc însă şi de orga pe care mi-o cumpăraseră cînd eram foarte mic, unul dintre acele instrumente electronice cu clape colorate, foarte bun pentru copii ca să înveţe cum să se descurce printre atîtea clape, iar tranziţia către un pian adevărat să nu fie grea. 

Cînd aţi început să vă gîndiţi la dvs. ca la un pianist profesionist?

Cred că nu m-am gîndit niciodată că aş putea face altceva. Cînd eram mic nu puteam să trăiesc fără pian, nu mă gîndeam că voi face „o carieră“ din asta. Aşa s-a întîmplat. Cînd eram copil, cîntam toată ziua. Părinţii au antifonat zidul de la camera mea, ca să nu audă vecinii. Acum mă gîndesc că faptul că-mi cîştig existenţa cîntînd la pian este un bonus pentru mine, un privilegiu. 

Am văzut că, în principal, cîntaţi muzică clasică, fără să vă apropiaţi de jazz sau de pop. Ce spuneţi despre această opinie generală care tinde să vadă muzica clasică ca pe un fel de închisoare? 

În termeni de improvizaţie, este diferit. Într-adevăr, nu e ca în jazz – ce să zic – deşi în timpul lui Mozart, se acorda o libertate mare interpretării. Robert Levin vorbeşte mult despre acest fenomen şi improvizează cadenţele pentru concertele mozartiene. Eşti constrîns, într-un anume fel de a vorbi, eşti nevoit să urmezi ceea ce este scris, dar... muzica clasică nu se rezumă la atît. Dincolo de această „constrîngere“, există o mare libertate. După o vreme, tu însuţi devii „piesele“ pe care le interpretezi şi îţi descoperi calea de a te exprima prin intermediul lor. De fapt, cred că trebuie să ai o limită pentru a atinge libertatea, un fel de paradox, dar... e adevărat. Doar pentru că trebuie să te exprimi prin ceea ce este scris în partitură nu-nseamnă că nu eşti îndeajuns de liber. Oricum, ceea ce cînţi nu e niciodată la fel; artistul se manifestă diferit în funcţie de audienţă, de locul în care cîntă. 

Vă simţiţi un pianist modern sau unul de modă veche? Mă gîndesc la interpretările care pot apărea în cazul lui Chopin, de exemplu. Accentuarea efectelor dramatice sau posibilitatea de a adăuga „dulceaţă“ în tuşeu; poţi opta, la fel de bine, pentru o interpretare moderată, fără izbucniri temperamentale; sînt toate aceste gesturi mici care definesc atitudinea unui pianist, a unui interpret în general, faţă de muzica pe care o alege. 

Este o întrebare dificilă... Dificilă pentru că multe dintre aceste gesturi provin din subconştient. Îmi place să mă gîndesc, totuşi, că atunci cînd concertez, reuşesc să recreez ceva din spiritul vechi al interpretării. Era mai multă spontaneitate în „epoca de aur“ a pianisticii. Acum interpretarea tinde să fie prea „formulată“ şi, cînd te duci la concert şi cumperi ulterior CD-ul cu acelaşi opus, găseşti exact aceeaşi sonoritate. Nu există flexibilitate. Sînt multe influenţele care se simt în stilul meu de interpretare şi e greu, uneori, să le numeşti cu exactitate. De exemplu, îmi place enorm Arthur Rubinstein. Cred că se poate obţine multă inspiraţie din această şcoală veche. 

Pianul favorit al lui Chopin 

Aţi înregistrat ultimul album cîntînd chiar la pianul Pleyel al lui Chopin. Cum v-aţi simţit cîntînd pe acel pian istoric? 

O experienţă incredibilă, un privilegiu pentru mine. Doar de curînd s-a descoperit că pianul acesta îi aparţinuse lui Chopin şi au fost iluminate, astfel, un mister şi un colţ de istorie. Chopin însuşi scrisese despre acest pian, îl considera unul dintre favoritele lui. Întreaga atmosferă şi gîndurile provocate de faptul că mă aflam acolo, cîntînd pe pianul lui Chopin, mi-au afectat interpretarea. Se poate spune că pianul acesta m-a învăţat multe, m-a provocat să redescopăr trecutul; mă făcea să simt că el, instrumentul, nu se potrivea cu interpretarea pianistică modernă şi trebuia adus la viaţă altfel. Sper că albumul va descoperi o altă faţă a muzicii lui Chopin. 

Pe site-ul dvs. am ascultat fragmente din înregistrări şi mi-a plăcut în mod special sunetul pianului... 

Este, într-adevăr, un sunet foarte cald, argintiu, care pluteşte uşor, pe care pluteşti uşor, se potriveşte cu ornamentaţia sonoră pe care a imaginat-o Chopin în partiturile lui. Poţi simţi de ce el a ales să interpreteze într-un anume fel un opus, o broderie: pentru că a fost inspirat de pianul lui. Mă simt apropiat şi îndatorat faţă de acest pian, la fel ca într-o relaţie cu o persoană. 

S-a schimbat atitudinea dvs. faţă de piese? 

Da. De exemplu, acest pian mă împiedica, parcă, să-i lovesc prea tare clapele. Nu că aş fi cîntat eu prea agresiv, dar... Mă îndemna la o anume delicateţe. Răspunde mult mai bine la o atingere relaxată şi la o interpretare moderată. Şi se simte atît de diferit în degete, trebuie un timp destul de lung pentru a te obişnui cu el. 

Într-un interviu din 1960, Arthur Rubinstein spunea: „De fiecare dată cînd fac o înregistrare sînt încîntat că o maşină poate reţine şi, ulterior, reda, emoţia muzicală“. Înregistrările au devenit un obicei al timpului nostru, dar ar trebui să fie percepute aşa? 

Sînt destul de rezervat în ceea ce priveşte înregistrările. Nu am făcut foarte multe discuri. Problema este că atunci cînd faci o înregistrare, aceasta rămîne statică, în vreme ce tu progresezi. Într-un an ai cînta diferit acele lucrări, chiar şi după o săptămînă se petrece această schimbare. Este o declaraţie pe care tu o faci artei, dar este dificil să te opreşti asupra ei pentru că de fiecare dată te gîndeşti „data viitoare ar putea fi mai bine, mai bine“. În mod special cu muzica de care artistul se simte cel mai apropiat.  

Dacă vorbim despre emoţie şi angajament artistic, ce preferaţi: o înregistrare sau un concert? 

Ei bine, cred că sînt unul dintre acei artişti cărora le place emoţia dinaintea unui concert, îmi place acea senzaţie a grupului care ia parte la o anumită experienţă, irepetabilă în totalitatea ei. Pe de altă parte, îmi place să stau acasă, seara, pe un fotoliu, cu un pahar de vin roşu în mînă şi să ascult unele dintre interpretările fantastice petrecute în această lume, pe parcursul timpului. Cred, de asemenea, că şi aceasta poate fi o experienţă la fel de puternică, meditativă, plină de pace. Am văzut că vă place şi magia... 

Sînt pasionat de magie pentru că mi se pare, la fel ca muzica, ceva universal valabil, care declanşează oricînd o reacţie puternică în oameni. Nu contează religia, naţionalitatea, clasa socială; îmi imaginez o cină, undeva, nu contează unde, scoţi din buzunar un truc şi întreaga dinamică a serii poate fi complet transformată. Toţi vor fi dintr-odată curioşi şi se vor declanşa discuţii şi tot aşa... 

Dar este muzica un truc magic? Se pot „măslui“ audienţele? 

Nu ştiu. Îmi amintesc că am citit un pasaj într-una dintre cărţile Harry Potter şi se spunea acolo: „Muzica, o vrajă mai mare decît ceea ce învăţăm noi aici!“. Există şi posibilitatea de a crea anumite iluzii muzicale, dar eu personal cred că cel mai important este să fii sincer cu tine însuţi atunci cînd cînţi, cu partitura pe care te-ai încumetat să o descifrezi, să cînţi doar aşa cum crezi că e cel mai bine. E singurul mod în care publicul te va crede! Doar dacă tu însuţi crezi în ceea ce cînţi.

a consemnat Maria BALABAŞ 
interviul a fost difuzat la Radio România Cultural