O datorie genetică pentru dans
● Avishai Cohen, Aurora, EMI, 2009.
Avishai Cohen. La primul contact cu numele m-am întrebat dacă e rudă cu Leonard, Borat, Ethan şi Joel. Se trag toţi din tulpina genetică a coheniţilor, descendenţi direcţi ai lui Aaron (fratele lui Moise) – un fel de apostoli care n-au voie să facă sex cu femei divorţate şi nici să discute cu morţii, mă lămureşte wiki.
Avishai Cohen şi-a mîncat pîinea pe lîngă jazzistul scientolog Chick Corea, pînă în 2003 cînd a găsit mai rentabilă o carieră de lider în Avishai Cohen Trio. Specialitatea lui Cohen e bass-ul. În rock se zice că bassistul e un fel de chitarist mai slab, care are mai puţine corzi de manevrat, cîntă aceleaşi note de la un capăt la altul al unei piese şi asigură ritmul conform căruia trebuie să se dea din cap cînd se pierde sensul melodiei. Avishai Cohen nu pare să vină din această şcoală de gîndire, la el (contra)bassul e un fel de violoncel mai mare pe care îl mîngîie într-o manieră organică, ce nu se bazează pe feedback-ul electronic specific rockului, ci pe vibraţia dată de mama natură sub presiunea degetului. Nu cred totuşi că e teribil de dificil ca rockerii să se bucure de muzica lui Cohen, în special dacă se numără printre cei care recunosc influenţa unor trupe ca Dead Can Dance şi sateliţii săi. Afirm asta prin prisma albumului Aurora, care mie mi-a plăcut cel mai mult, dar pe care recenzenţii îl consideră cel mai prost al artistului. Avem şi noi, metaliştii, şmecheria asta, să spunem neaveniţilor că, dacă se întîmplă să le placă o piesă rock, ceva nu e în regulă cu ea. Aşa o fi şi cu jazzul, dar pe Aurora apreciez ceea ce îmi este familiar, adică elementele afro/middle-east pe care le-am savurat la Dead Can Dance (mai mult la piesele şi albumele solo ale lui Brendan Perry). În cazul lui Cohen acestea prezintă devieri insistente spre latino (inclusiv prin versuri) şi o voce tînguită cîntînd într-o ebraică mai melodică decît o ţineam minte. Sînt de părere că artistul ar trebui să evite a cînta în engleză, dar nu e un capăt de ţară, mai ales pentru cineva tolerant la engleza de baltă a trupelor rock europene.
Probabil aspectul care m-a încîntat cel mai mult pe acest album este postura de menestrel al bassului pe care o prezintă Cohen, în detrimentul posturii de tehnician al instrumentului, practicată adesea în jazz. Dacă dimensiunile şi greutatea contrabassului nu l-ar face dificil de transportat, l-aş vedea pe Cohen plimbîndu-se pe sub balcoane şi tînguindu-se ca un mariachi, în dialectul iudeo-hispanic al sefarzilor (evreii iberici). Bănuiesc că în asta stă şi dezaprobarea cronicarilor jazz asupra albumului, e ceea ce unii numesc album-comercial-nepermis-de-accesibil. Are pînă şi un colind pervertit („Winter Song“), o baladă de pian devenită hit radio („Shir Preda“) şi o mulţime de piese dacă nu dansante, măcar fredonante. Versurile (disponibile şi în traducere) se înscriu perfect pe coordonatele înţelepciunii folk, cu jale drăgăstoasă, formulări aforistice şi fantasme despre sirene care dau tîrcoale coastelor iberice. În semn de datorie pentru propriul sînge preoţesc, Cohen îşi închide albumul cu o binecuvîntare jazz, prelucrare după „Shalom Aleichem“, cîntecul liturgic al sabatului.
De prin anii ’90, unii s-au înhămat la cercetarea materialului genetic Kohanim, pentru a identifica rădăcina cromozomială a lui Aaron, un şablon numit Haplotipul Modal Cohen. Identitatea tribală a coheniţilor e asigurată încă de la Moise pe linie de descendenţă masculină spre deosebire de tradiţia ebraică (mai recentă) a transferului pe linie maternală. Dacă ar fi să caut seva comună a acestor oameni, aş indica, spre haz de necaz, seninătate şi o oarecare datorie genetică pentru dans şi distracţie. Cînd Aaron şi Moise s-au dus la faraon cu solicitarea de a fi lăsaţi să organizeze o sărbătoare în pustie, faraonul a replicat: „Moise şi Aaron, pentru ce-mi stingheriţi poporul de la lucru? Duceţi-vă fiecare din voi la treburile voastre! ş...ţ Iată acum s-a înmulţit poporul acesta în ţară şi voi îl întrerupeţi de la lucru“. Atîta i-a trebuit lui Dumnezeu să audă, mai departe ştim cu toţii ce s-a ales de Egipt.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
