De trîndăvie

● Manu Katché, Third Round, ECM, 2010.

Printre rockeri s-a consacrat sintagma „rock pentru gagici“ care, dincolo de încărcătura misogin-peiorativă (disipată totuşi prin uzură, ca în cazul etichetei punk), se referă la trupe care au o adresabilitate ceva mai largă decît nişele de connaisseuri thrash, speed, death, black sau cum s-or mai fi numind în zilele noastre. Ar intra aici trupe ca Anathema, Lake of Tears, The Gathering ş.a.m.d., grupuri care atentează la coarda emotivă a ascultătorului relativ naiv şi încă neacrit de viaţă, pentru care cinismul n-a devenit încă o virtute. Societatea rock tradiţionalistă este legată afectiv de orînduirea în care sentimentul era slăbiciune şi bărbatul-vînător trebuia să se preocupe cu a-şi intimida duşmanul şi a aduce acasă mîncarea sugrumată cu propriile mîini. Slăbiciunea cu pricina mai apare şi la bărbaţii neformaţi încă, adolescenţii, pentru care rockul a dat întregii lumi eticheta emo, iar lumea a supralicitat-o pînă şi-a pierdut sensul. Probabil dacă sintagmele astea se inventau în urmă cu cîteva zeci de ani, şi trupe ca Pink Floyd sau Beatles ar fi fost etichetate drept emo. 

Dacă mecanismele astea ar funcţiona în jazz, probabil şi despre franco-ivorianul Manu Katché s-ar spune că practică un jazz pentru gagici. Afirmaţia ar fi pecetluită dacă am avea acces la stenogramele colaborărilor pe care le-a avut cu Sting şi Peter Gabriel (pe albume), ori cu Tori Amos, Dire Straits, Loreena McKennitt (în turnee). Muzica sa e foarte aerisită şi mătăsoasă, perfect mulată pe atmosfera de club jazz slab luminat şi înecat cu un amestec de fum de ţigară mentolată şi fum de pipă. Avem şi noi o cafenea din asta la Cluj, Casa Tauffer, bănuită a fi fost templu masonic prin secolul al XVIII-lea. Recent reabilitată şi relansată cu vechiul nume, Casa Tauffer dă semne de ambiţie: un ditamai pianul în mijlocul cafenelei, concerte live sau proiectate pe peretele de vizavi. Pipă n-am prea văzut, doar narghilea şi jocuri de şah (poate puţin incompatibile). La o privire superficială, nu pare să fie neapărat un punct de întîlnire pentru comunitatea jazz locală (aşa cum sînt punctele de socializare pentru cluberi, gotheri şi rockeri). Din cîte am văzut, e o chestiune de atmosferă, cum se întîmpla cîndva la cluburile folk. Atmosfera potrivită e născătoare de sentiment şi, pînă la urmă, de romantism. Muzica lui Manu Katché ar face furori într-un astfel de loc, la intersecţiile pop-jazz, artistic-consumeristic, gregar-selectiv, snob şi totuşi populist. 

Pentru albumul Third Round (titlul indicînd faptul că e a treia tentativă jazz, după debutul rock din ’92), Manu Katché e ajutat de britanicii Jason Rebello (pianist, coleg în trupele de acompaniament ale lui Sting şi Jeff Beck), Pino Palladino (basist blues, înlocuitor al răposatului Entwistle în The Who), norvegienii Tore Brunborg (saxofon şi totodată seva emoţională a întregului album) şi Jacob Young (chitară). O singură piesă – „Stay with you“, are voce (feminină, a trompetistei Kim Lyle). Păi, atunci la ce mai cîntă Manu Katché? Am uitat să spun, individul e baterist, dar nu din soiul celor care se exhibă cu avalanşe percuţioniste agresive, ci unul elegant şi discret. Muzica lui Sting ar trebui să sugereze cam cît de discret. Atît de discret încît pe piesa de închidere – „Urban Shadow“ – nu-l auzi deloc. 

De cînd reclamele la ţigări au fost interzise pe canalele mediatice tradiţionale, companiile producătoare au o întreagă strategie (probabil şi departament) de marketing afiliat cu acest gen de muzică şi locurile publice în care oamenii se adună să o asculte. Miza este cea pe care am indicat-o: atmosfera, în care ţigara apare ca element de vizual, pe fundalul sonor asigurat de muzica lounge (în traducere liberă, „de trîndăvie“): soul, bossa nova, slow swing sau acest smooth jazz practicat de Manu Katché şi amicii săi, care are cîte puţin din toate. Saxofonul joacă pe două posturi – atît ca identitate vizuală cît şi ca identitate sonoră. Umblă zvonuri că producătorii de ţigări investesc în industria de film pentru a se insera astfel de scene în producţiile cinematografice.   

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com