Filarmonica din peșteră și avionul lui Vuia

- interviu cu Ioana GÂRBONI -

De aprope trei decenii, într-o anumită duminică de toamnă, mii de oameni urcă un deal abrupt. Urcuşul durează cel puţin o oră şi este un preţ mărunt plătit pentru un concert care are loc într-o „sală“ veche de peste un milion de ani. Ioan Gârboni, directorul Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara, se ocupă de 11 ani de organizarea concertului din Peştera Româneşti. Muzicianul uimeşte, an de an, şi prin alte spectacole în locuri inedite: pe un şantier, pe un ponton de pe Bega sau chiar pe pista aeroporului. 

Cum a fost concertul din Peştera Româneşti, pe timp de criză? 

Am hotărît să continuăm în aceleaşi condiţii. S-a făcut o foarte bună pregătire tehnică: speologii au lucrat o săptămînă înainte şi trei zile după, inclusiv pentru igienizarea împrejurimilor. La spectacol au luat parte în jur de 35 de muzicieni: Big Band-ul condus de Franz Hoffner, un cvartet de corzi, un pianist şi o soprană, care a cîntat, prin tradiţie, Mozart. Ca de obicei, accesul publicului a fost gratuit. Dar concertul din Peştera Româneşti nu e organizat de Filarmonica „Banatul“, ci de fundaţia pe care o conduc. Am ajuns la performanţe formidabile: anul acesta, concertul a fost urmărit de peste 3000 de oameni.

De unde obţineţi fonduri pentru concert? 

Finanţarea acestor concerte, a agendei culturale a Primăriei şi a Consiliului Judeţean se face prin depunerea de proiecte. Există un anumit formular care se depune la Primărie, în general primăvara, înainte de votarea bugetului. Apoi, în funcţie de agenda culturală şi de banii pe care îi au, comisiile de cultură împart banii, mai mulţi sau mai puţini. Am avut norocul ca şi anul trecut să fie destul de generoşi, dar un asemenea concert nu poate fi făcut sub 5-6 mii de euro. Este suma minimă pentru a plăti cei 20-30 de speologi şi onorariul artiştilor... În plus, sînt cheltuieli de sonorizare şi de transport pupitre, sînt cheltuieli cu instrumentele muzicale, marcarea potecii, autobuzele pentru public... E destul de complicat, totuşi. De exemplu, instrumentele sînt transportate în ziua concertului pentru că nu le putem lăsa în peşteră din cauza umezelii excesive. 

Cine este publicul care vine an de an? 

Am avut bucuria să văd oameni care au fost la toate ediţiile, timp de 26 de ani. În fiecare an vin cîte un autocar sau două din Viena şi din Budapesta. Avem şi oaspeţi din Israel, Statele Unite sau Canada. Îşi programează concediile pentru acest concert, deja este o nebunie organizatorică pentru noi. Publicul s-a mărit în ultimul timp şi datorită Inspectoratului Şcolar care a organizat excursii pentru copii. Lumea îmbină o urcare pe jos şi o oră de călătorie în natură cu o oră de concert. Surprinzător este că peştera nu mai ajunge. Ultima dată discutam chiar că va trebui să începem să forăm. Cei de la ieşirea din peşteră abia mai aud ce se întîmplă în faţă. Oamenii doresc două concerte, dar nu poţi ţine muzicienii acolo două ore, e foarte frig, instrumentele sînt scumpe... Multă lume ar vrea să punem scaune, dar nu putem pentru că am degrada peştera. 

Riscă acest concert să devină un pol de atracţie, un fel de turism cultural? 

Absolut. De altfel, am şi depus o cerere la Ministerul Culturii în care am cerut ca acest concert să fie trecut în agenda naţională a turismului cultural. Nu sînt foarte multe asemenea spectacole în lume. Doar în Spania, Germania, Italia sau America de Sud se mai ţin. Cele din Italia sînt inspirate de noi, cele din Germania sînt însă de altă natură, vine fiecare şi cîntă ce vrea, e un fel de „Oktoberfest“. Nu uitaţi că la aceste concerte ale noastre au participat muzicieni importanţi, regretatul Ştefan Ruha, orchestra reginei Danemarcei, dirijori cunoscuţi, cvartete, cvintete de suflători din întreaga Europă, coruri importante... Acum încercăm să fim mai atenţi cu banii, pentru că dorim să punem la punct sala filarmonicii şi preferăm să-i ghidăm pe sponsori mai mult spre nevoile instituţiei. Cu bani europeni am făcut numeroase amenajări, dar am avut şi multe deplasări în Serbia. Scopul nostru a fost, de fapt, să însămînţăm în mintea oamenilor ideea că Filarmonica „Banatul“ nu este locală, judeţeană, nici regională, ci euroregională. Ne extindem şi spre oraşele care nu au filarmonici. Intenţionăm să facem din Filarmonica „Banatul“ un centru euroregional de turism cultural, împuşcînd mai mulţi iepuri dintr-o lovitură. Vrem să pregătim la demisolul filarmonicii săli de studiu, de conferinţe şi alte evenimente. Turismul cultural e foarte important pentru viitorul României. 

Ar mai funcţiona filarmonica fără fonduri europene? 

Tot ce s-a întîmplat la Filarmonica „Banatul“ s-a făcut prin bunăvoinţa sponsorilor. E însă o poveste întreagă care ţine de birocraţie. Cei zece sponsori sînt membri fondatori ai asociaţiei filarmonicii, iar această asociaţie este, de fapt, umbrela care colectează fonduri, cotizaţia membrilor fiind destul de piperată. Filarmonica poate trăi şi fără fonduri europene, dar cu sprijin privat. 

Aţi realizat concerte pe pista aeroportului, pe şantier sau pe Bega. Ce urmează? 

Am un proiect de concert într-o unitate militară, unde aş da drumul la tendinţele mele de piroman (rîde). Mai este un proiect de concert cu muzică de film, pe lîngă concertele devenite deja tradiţionale, cum ar fi cel de la Peştera Româneşti sau balul mascat de Anul Nou. Avem oricum surprize pregătite pînă prin martie, inclusiv în sala noastră care, după ce a fost renovată, e şi călduroasă. 

Vorbiţi-ne şi despre proiectele dvs. personale. 

Printre proiectele personale deja realizate se numără cea mai mare halbă din lume, cea mai mare lampă şi două avioane ale lui Traian Vuia reconstituite în mărime naturală. Toate acestea se găsesc în Timişoara. Ele sînt omologate de National Geographic şi de World Records Academy. Halba metalică e la ora actuală cea mai mare, are o înălţime de şase metri şi o greutate de trei tone, dar condiţiile ca să intre e ca să o umplem cu 11.000 de litri de bere, ceea ce constituie o problemă. Recordul la ora actuală e deţinut de o halbă din Polonia, care a fost umplută cu 8000 de litri de bere. Pînă la urmă am stabilit cu conducerea fabricii de bere că vom face şi asta, probabil primăvara viitoare. Al doilea record este lampa electrică de şase metri înălţime şi cu o greutate de peste o tonă. Lampa aminteşte de faptul că Timişoara este primul oraş european iluminat electric. Aşteptăm ca cei de la Guinness Book să omologheze această cea mai mare lampă din lume. 

Ce alt viitor record este pe listă? 

Stiloul a fost inventat de către un român, Petrache Poenaru, pe vremea lui Al.I. Cuza. Pe atunci, invenţia purta un nume ciudat, „tocul cu cerneală fără sfîrşit“. Ţinînd cont de faptul că prima bibliotecă publică din întregul Imperiu Austro-Ungar a fost înfiinţată în Timişoara, am hotărît să facem acest stilou, care va fi unul funcţional, dar foarte mare, din inox. Se pare că sînt un pic megaloman (rîde). 

Sînt acestea obiecte de artă sau kitsch-uri? 

Sînt obiecte ambientale, aşa cum există în toată lumea. Noi le facem cu fonduri sută la sută private, le expunem în diferite locuri şi apoi le donăm comunităţii locale. Cînd am făcut avionul lui Vuia, expus în Timişoara timp de o lună, au fost peste 40.000 de persoane care l-au vizitat. Gîndiţi-vă că din 40.000 de persoane cel puţin 10.000 au fost copii, dintre care măcar o mie au făcut poze. Aceştia nu vor uita niciodată că Traian Vuia este bănăţean.  

a consemnat  Lavinia BĂLULESCU
fotografie de Horia CĂLTĂCEANU