Ce rămîne

Festivalul Naţional de Teatru e mai mult decît un simplu festival. Nu neapărat pentru că e „naţional“ – şi, deci, implică teatrul românesc în ansamblul său – cît pentru că, prin format şi portanţă, are un impact care trece dincolo de evenimentele programate de selecţioner. FNT nu e doar o sărbătoare a teatrului, o vitrină a creaţiei contemporane româneşti, o platformă de schimb intercultural, o bursă de spectacole, o rampă de lansare pentru artişti tineri... FNT înseamnă toate acestea la un loc plus neliniştea (constructivă) unui şantier în permanentă transformare. Da, dinamismul scenei româneşti se vede din selecţia spectacolelor, dar şi din manifestările programate în secţiunile conexe, adăugate construcţiei propriu-zise. Probabil că primul merit al selecţionerului Cristina Modreanu a fost că a vrut să-şi articuleze propria viziune într-o continuitate, pe temelia construită de fostul selecţioner, Marina Constantinescu. Pornind de la deschiderile spre teatrul european iniţiate de aceasta, Modreanu a consacrat o secţiune specială dedicată spectacolelor invitate din străinătate. Comparaţia e absolut necesară pentru că nu poţi să pretinzi regizorilor români să creeze spectacole exportabile în Occident, dacă aici, în ţară, spectacolele de succes produse în afara graniţelor de-abia dacă sînt cunoscute (de regulă, tot la festivaluri, nu prin turnee). Şi exact aceasta a fost una dintre ambiţiile Cristinei Modreanu: să transforme festivalul într-un showcase, într-o vitrină-bursă de spectacole. Zeci de critici de teatru, producători şi programatori au venit să vadă ce e în „vitrină“ şi, eventual, să „cumpere“; micro-stagiunea de teatru românesc de la Avignon, din această vară, e, într-un fel, una dintre micile reuşite în această direcţie. Al doilea punct marcat a fost dosarul consacrat de revista Alternatives théâtrales, teatrului românesc contemporan. Publicaţie trimestrială tipărită în Belgia – dar cu portanţă internaţională – Alternatives théâtrales a realizat un grupaj consistent dedicat teatrului românesc din ultimii douăzeci de ani. Grupajul intitulat „La scène roumaine. Les défis de la liberté“ este coordonat de George Banu şi cuprinde articole de analiză despre tendinţele din dramaturgia şi regia românească, portrete de artişti, interviuri, opinii despre spectacolele care ne-au inspirat.  

Am citit, încă înainte de începutul festivalului, numeroase critici despre secţiunea principală. Spectacolele selectate nu ar fi „reprezentative“ pentru tendinţele de acum, nu ar fi egale în valoare, ar mai exista şi alte spectacole bune care nu au fost invitate. În mod evident, această secţiune reprezintă o selecţie din ansamblul producţiilor apărute în stagiunea trecută. O selecţie – adică o parte dintr-un întreg. Nimeni, nici măcar selecţionerul, nu cred că şi-a închipuit că va putea extrage esenţa întregului. Însă programul a fost, pînă la urmă, suficient de nuanţat pentru a surprinde esenţialul.  Aşadar, ce rămîne din această construcţie? Ce rămîne din recent încheiata ediţie a FNT? Rămîne, în primul rînd, o construcţie solidă: UNITER a demonstrat că poate susţine pe termen lung (trecînd printr-o criză economică serioasă care a afectat bugetele, dar nu şi calitatea spectacolelor) un proiect necesar. Festivalul Naţional de Teatru se poate dezvolta în continuare modular, fără ca baza să se fragilizeze.  Şi, nu în ultimul rînd, rămîn cărţile: în ultimii ani au apărut în seria „Biblioteca FNT“ a editurii UNITEXT cîteva cărţi esenţiale despre teatrul european. Hans-Thies Lehmann, Teatrul postdramatic (traducere de Victor Scoradeţ), O călătorie în alte spaţii: Teatrul lui Tadeusz Kantor de Michal Kobialka (traducere Cipriana Petre), 50 de regizori cheie ai secolului 20 de Shomit Mitter şi Maria Shevtsova (traducere de Anca Ioniţă şi Cristina Modreanu), Performance. Introducere şi teorie de Richard Schechner (traducere de Ioana Ieronim) şi altele.