De curînd, am împlinit 35 de ani – o vîrstă de mijloc, aş zice. Am citit de curînd pe Internet că anumiţi cercetători (americani? germani?) au descoperit că „vîrsta de aur“ a femeii e 34 – adică atunci e în deplinătatea ei de femeie, împlinită atît fizic, cît şi spiritual. Aşadar, am depăşit-o doar cu un an, mă consider în continuare un om tînăr şi în pas cu vremurile pe care le trăim, deşi mi-a luat aproape o săptămînă să mă obişnuiesc cu un telefon cu touch screen. Călătoresc, văd cum se comportă oamenii de vîrsta mea şi în alte ţări „occidentale“; unii sînt mai debordanţi decît mine – uneori, doar un comportament afişat; alţii au un entuziasm mai reţinut, însă cei mai mulţi au o degajare care mie îmi lipseşte. Îi văd şi pe oamenii de 35 de ani din ţara mea – şi mă refer la oamenii „obişnuiţi“, cu facultate, care tind spre middle class: cei mai mulţi sînt căsătoriţi, au unul-doi copii, un job oarecum stabil, însă epuizant, mici crize domestice, rate la bancă pentru casă, pe care le vor plăti în următorii 25 de ani, concedii în Bulgaria, Turcia sau mai departe. Cei despre ştiam de la bun început că au avut un „spate“ oferit de familie au şi cîte o afacere, ceilalţi sînt slujbaşi. Pot spune că, în general, cei de vîrsta mea care au ales să rămînă în ţară sînt nemulţumiţi de situaţia lor sau de viaţă, în general.

Aşadar, la 35 ani, considerîndu-mă un om tînăr şi de obicei implicat în ceea ce se întîmplă în jurul meu şi în viaţa „cetăţii“, m-a surprins (şi m-a îngrijorat, într-un fel) lipsa mea totală de interes faţă de protestele din ultimele zile din Bucureşti. Deşi cunosc datele problemei – vechi, de altfel, de aproape zece ani –, n-am simţit nevoia să merg nici măcar „de curiozitate“, darămite să vibrez la ideea de „a salva“, de a participa, de a fi una cu mulţimea şi cu dorinţa ei de schimbare, în fond. Sînt oare pe un drum greşit? E o apatie sau un semn de îmbătrînire prematură (deşi abia am depăşit „vîrsta de aur“, aşa cum spun cercetătorii)? Căutînd explicaţii, am încercat să realizez un history pur personal al protestelor sau al lipsei lor din istoria recentă, al manifestaţiilor de stradă şi de grup, al schimbărilor care se schimbă.

Piaţa Universităţii, prima

În 1990, părinţii mei m-au cărat la propriu în Piaţa Universităţii. „Trebuie să vii cu noi «ca să vezi cum se face istoria»“, mi-au spus. Aveam aproape 12 ani, aş fi preferat să stau acasă şi să mă dau cu bicla sau să casc gura, pur şi simplu, pe Calea Moşilor – strada mea într-o continuă schimbare –, împreună cu prietena mea Andreea şi cu Mihaela de la 3, să descopăr cum magazinul Auto-moto-velo-sport a fost înlocuit de cel al arabului Alishor, să stau la coadă la Cuptorul de pîine turcească şi să beau sucuri TEC, de la dozator. Însă nu aveam de ales; era, oricum, vremea mitingurilor, a grevelor şi a protestelor. Pînă şi noi, la şcoală, am făcut greva elevilor ca să o dăm jos pe Suruleasca, profa de geogra, „spaima şcolii“, iar evenimentul s-a soldat cu linii trase la palmă, mai ceva ca pe vremuri. Iar faptul că eu, din comandantă de detaşament am devenit „şefa clasei“, m-a convins că lucrurile, într-adevăr, se schimbă, însă nu în esenţa lor.

Aşadar, în fiecare seară eram în Piaţa Universităţii, încadrată de doi părinţi gardieni, stînjenită că sînt văzută în compania lor, şi nu a celor de vîrsta mea, puberii de 12 ani care deja începuseră cu găştile de metalişti, de depechari şi cu idile de tipul „cerut prietenia“. Odată, chiar m-am întîlnit acolo cu Ştefănescu Mihai de la A, care a spus cu voce tare, ca să audă şi „tovarăşii“ lui: „Uite, au ieşit copiii la plimbare!“ M-am înroşit.

Totuşi, îmi plăcea ceva în Piaţă. Poate faptul că toţi oamenii aceia cenuşii şi îmbrăcaţi anost, aşa cum ieşiseră ei din comunism, ca o armată flendurită, în retragere (fără blugi de firmă, căci abia apăruseră blugii Pyramid şi Kinataş în bazarul de la Europa, fără iPphone-uri şi prieteni virtuali, fără ochelari şmecheri, „intelectuali“ şi fără haine Zara de-afară, mai ieftine şi mai trendy decît cele de la noi, fără experienţa berilor belgiene şi a vinurilor franţuzeşti) alcătuiau un animal singular, care vocifera şi cînta. Şi, uneori, cînta frumos. Aşa ceva nu mai văzusem pînă atunci, în cei 12 ani ai mei. Mă intrigau, de exemplu, oamenii care făceau, în corturile din faţa Teatrului Naţional, greva foamei, după ce abia scăpasem de cozile la pui şi la unt. De ce aceşti oameni şi-ar dori să moară din nou de foame? Şi atunci, mi-am dat seama că, probabil, era vorba de ceva important.

Cîţiva ani mai tîrziu, prin adolescenţă, după mineriade şi după ce animalul fusese ucis, mi-am dat seama, tardiv şi cu o gîndire un pic mai matură, că participasem la un eveniment „de mulţime“, unic şi autentic, de care nu ai parte decît o dată în viaţă. Dar şi că în urma lui nu s-a schimbat nimic. De atunci, am trăit în permanenţă cu nostalgia a ceva netrăit îndeajuns.

Însă primul sentiment răvăşitor, de apartenenţă la mulţime, l-am avut în 1992, la prima reîntoarcere a Regelui Mihai, de Paşti, cînd pe străzi au ieşit un milion de oameni (singura înregistrare video aparţine postului SOTI, dacă nu mă înşel). Atunci, regele a apărut la balconul Hotelului Continental ca să ni-l arate pe prinţul Nicolae, un copil mai mic decît mine, cu mesajul „Avem un urmaş, un moştenitor.“ Habar n-am acum ce îi apucase pe oamenii care ieşiseră pe stradă să-l întîmpine pe rege, ce-şi doreau, de fapt, pentru viitorul ţării lor şi de unde acel sentiment imens de bucurie, toată acea emoţie care, după aceea, s-a stins, ca o lumînare pe care o aprinzi de Înviere într-o noapte cu vînt şi cu care nu ajungi acasă. Nici din asta nu s-a ales nimic.

Boemia revoltei

Mi-am trăit „prima“ tinereţe – adică decada 20-30 – într-o lume revoltată. Parţial. Cei din Piaţa Universităţii se întorseseră în apartamentele şi garsonierele lor, ca un rîu ce revine în matcă după inundaţii, studenţii – în cămine studenţeşti, artiştii – în galerii de artă sau în săli de cinema. Deja aparţineau unor mici grupuri, grupări, organizaţii, firme. După experienţa „Piaţa Universităţii“, oamenii învăţaseră, totuşi, ceva – să comunice între ei, să se asocieze, să descopere dacă, de fapt, au sau nu interese comune. Apăruseră şi blugii de firmă, şi hainele de la Zara, însă lipsea în continuare Internetul şi gadget-urile lui, lipsea, de fapt, link-ul, conectarea cu lumea din afară, faţă de care eram în derapaj. Unii mai fuseseră prin străinătate, mai văzuseră, aplicau modele în interes pur personal, pentru că, sincer vă spun, pe atunci, „a salva“ ceva din afara intereselor tale imediate nu era deloc de modă. Cum, de fapt, nu e nici acum. Totul se consuma în discuţii, beţii prelungite, fum de ţigară şi mahmureli comune. Şi totul era o lamentaţie generală. De vină erau ţara, sărăcia, „babele comuniste“ de la ţară, deci mentalitatea, dar şi statul, Guvernul care „nu ne dă“, „nu ne face“, „trebuie acţionat...“, „trebuie să accesăm...“ Statul îşi vedea în continuare de treaba lui, urmărind, pînă la urmă, nişte paşi fireşti şi inevitabili, „de tranziţie“ – aderarea la NATO, apoi la Uniunea Europeană, în ciuda corupţiei generalizate şi a deal-urilor care se făcuseră deja, iremediabil, la începutul anilor ’90, în timp ce frumosul animal din Piaţa Universităţii se exprima şi cînta.

La un moment dat, oamenii au mai ieşit în stradă ca să voteze „cheia“, o altă variantă a schimbării. Nici de data asta nu s-a schimbat nimic.

Sindicalişti, corportişti şi intrarea în „normalitate“

La începutul anilor 2000, am avut certa senzaţie că s-a dus vremea mitingurilor şi a protestelor şi că am intrat „în normalitate“. Dacă normalitate înseamnă, într-adevăr, o societate în care fiecare îşi vede de treaba lui şi nu mai are nimic de spus, nici o dorinţă de a ieşi în stradă, nici un sîmbure de revoltă. Ani întregi a fost liniştea pe care şi-o dorea Ion Iliescu în 1990. Ani întregi s-a investit în România (de multe ori, cu licitaţii cumpărate sau cu şpăgi date la stat, dar ce contează, din moment ce banii veneau în România), iar o parte din boemii revoltaţi de pe timpuri au devenit corporatişti, manageri de proiect (am prieteni care, din operatori call center, sînt acum oameni care cîştigă 4-5000 de euro/lună şi se plimbă prin întreaga lume). Mulţi dintre boemii revoltaţi s-au conformat, asumîndu-şi frustrările. Mulţi au făcut copii, multe femei, ajunse la „vîrsta de aur“, au devenit mame isterice, însă aşa se întîmplă într-o societate „normală“, capitalistă, nu-i aşa? Chiar şi „babele comuniste“ de la ţară şi-au schimbat mentalitatea şi au plecat să lucreze în Franţa sau Italia, ca menajere sau ca babysitter.

Proteste, mitinguri? Aveam redacţia chiar în Piaţa Victoriei, vizavi de Guvern. Uneori, vedeam pe geam 100-200 de oameni adunaţi, la nevoie şi în momente de restrişte pentru ei, în faţa Muzeului Antipa, încadraţi în mod regulamentar de jandarmi. Pentru un salariu mai mare, pentru cîte o fabrică falimentară, care reprezentase, pînă atunci, fundamentul vieţii lor. De multe ori, mi se păreau hilari şi anacronici. Erau agitaţi de cîte un lider de sindicat, ca să nu mai pară la televizor atît de anemici. În tot acest timp, poporul era delectat cu telenovele cu Oana Zăvoranu, cu divorţuri şi relaţii picante şi cu pseudovedete care îşi petreceau viaţa în lux. Marile cauze deveniseră micile cauze, nebăgate în seamă de nimeni.

Boemii cîştigă bani

Cu timpul, grupurile de reacţionari (sau revoluţionari) din care am făcut parte în prima „tinereţe“ s-au schimbat. Sau s-au reorientat. Cei fără „spate“ s-au conformat şi şi-au găsit slujbe mai mult sau mai puţin confortabile, căci, după 30 de ani, confortul va trece sigur înaintea visului. Sînt nemulţumiţi, dar tac sau cel puţin îşi găsesc ultimele resurse de a se exprima în proteste cum e cel de acum. Vor, din nou, pentru a cîta oară, o schimbare. Dacă nu pentru ei, măcar pentru copiii lor.

Fac parte dintr-o generaţie care a aşteptat să moară „dinozaurii“, ca să-şi găsească un loc în societate. Însă să nu vă imaginaţi că aceşti „dinozauri“ reprezintă doar foştii securişti, oamenii în umbră, care au dat tunuri după 1990 şi care şi-au văzut în continuare de traiul şi de îmbogăţirea lor constantă. Vorbim de vîrste şi de generaţii, de speranţele şi exaltările lor. Vorbim de o ţară în care relaţiile de clan, de „familie“ (indiferent de faptul că aceasta e una reală sau o instituţie) funcţionează mult mai bine decît legile statului. Aşa că poţi avea surpriza ca, într-adevăr, „dinozaurii“ să moară, iar „urmaşii“ lor să aplice o reţetă copy/paste de supravieţuire, care e, de fapt, o perpetuare a speciei. Folosindu-se, de fapt, de numele clanului şi de relaţiile lui. N-am întîlnit niciodată orgolii, „mîncătorii“ mai mari, aranjamente şi uneltiri în breslele unor oameni care sînt, chipurile, „de aceeaşi parte a baricadei“. Iar duşmanul lor suprem e statul, care, în continuare, „nu ne dă“, „nu ne face“, indiferent de cine ar fi la guvernare, sau tocmai pentru că doi-trei oameni sau o structură s-au schimbat şi e mai greu de obţinut aceleaşi fonduri, din bine înspre mai bine.

Aşadar, a venit din nou vremea protestelor. Ar trebui, de fapt, să avem, cu toţii, un ţel comun. Împotriva cui? Dacă, într-adevăr, vorbim despre salvarea Roşia Montană doar ca să accesăm o supapă şi să fim idealişti, de fapt, acest protest nu reprezintă pe nimeni.

„Dacă nu eşti în Piaţă, nu exişti“

În ianuarie anul trecut, un prieten mai exaltat decît mine şi trecut de 40 de ani a participat la protestele din Piaţa Universităţii. Motivul iniţial: Raed Afarat; apoi, oamenii nemulţumiţi au început să se adune să protesteze pentru te miri ce, inclusiv pentru Roşia Montană. Lucrurile au degenerat, s-au politizat, iar gerul şi viscolul le-au pus capăt. Prietenul meu venea din Piaţă înverşunat şi, în acelaşi timp, satisfăcut. Avea deja un program: pe la 6 se întîlnea cu prietenii lui protestatari, scandau ce scandau, dîrdîind, trimiteau mesaje live pe Facebook, cu ce fac ei acolo, mai apăreau jandarmii şi se mai năştea cîte un conflict ce merita consemnat tot pe Facebook, pe la 11 spărgeau gaşca şi se strîngeau în grupuleţe, pe la băute în Centrul Vechi, unde comentau cum reprezintă ei societatea civilă şi cum schimbă ei lucrurile, ca „revoluţionari“. Şi, în urma protestului lor, a picat un Guvern care nu era nici mai bun, nici mai prost decît cele de dinainte. S-a schimbat ceva?

Desigur, lucrurile sînt diferite şi mult mai nuanţate acum. Primăvara arabă a demonstrat că Facebook poate fi o forţă de mobilizare, oamenii activi virtual simt nevoia să devină activi şi în viaţa reală. E toamnă, e o vreme plăcută şi soarele se cerne blînd. Poţi veni cu copiii, cu cîinele sau cu bicicleta. Un protest ca o plimbare prin Bucureşti e o chestie mişto, civilizată. Prietena mea Ileana, care tocmai a împlinit 18 ani, îmi scrie pe mail că „de data asta, e pe bune“, că ea crede că viitorul ei în România se va schimba datorită acestui protest. Îmi zice că e musai să vin. Şi, totuşi, rămîn acasă. Mă uit la o pisică complet albă, care se plimbă pe acoperişul casei părăsite de vizavi. Tocmai m-am mutat într-un cartier de case, cu „ţigani de mătase“, cum spune vecinul meu. Zilele trecute l-am auzit pe unul dintre ei spunîndu-i altuia că a „făcut“ 2000 de euro într-o săptămînă şi i se pare puţin. În fond, pînă la urmă, am obţinut ce am vrut – trăim într-o ţară liberă.

Foto: wikimedia commons