Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile a lansat studiul „Discursul instigator la ură în România“, realizat de către o echipă de cercetători de la Universitatea „Babeş-Bolyai“, din Cluj-Napoca. La lansarea găzduită de către Reprezentanţa Comisiei Europene în România a participat Csaba Asztalos, preşedintele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Studiul face parte din programul Fondul ONG în România, finanţat prin granturile SEE şi norvegiene, 2009-2014.

În înghesuială, într-un autobuz, o doamnă mai în vîrstă este îmbrîncită. „Hai, mamaie, că te caută moartea pe-acasă şi tu te plimbi cu autobuzul“, pufneşte cineva care se împiedică de bastonul de lemn al femeii. Bătrîna se întoarce, încrîncenată: „Nu v-ar fi ruşine, drogaţilor!“ Cîţiva călători îi sar în apărare: „Ţigani nenorociţi, la muncă!“ Iar de aici, caruselul este pus în mişcare. E ca şi cum, dintr-odată, o scînteie a reuşit să-i transforme pe călători. Din calmi privitori pe geam, cu vieţi paralele şi destine separate, au devenit, brusc, luptători fanatici, chipurile li s-au schimonosit şi par că abia aşteaptă să sară unul la gîtul celuilalt. Chiar dacă motive reale nu există, doar o inflamare bruscă şi nefirească.

Căci, deşi în România se vorbeşte de mult timp despre discriminare, intoleranţă, corectitudine politică, deşi avem atît instituţii guvernamentale, cît şi ONG-uri acreditate în a monitoriza şi a taxa comportamente deviante, pînă acum nu s-a luat în calcul şi modul prin care mesajele instigatoare la ură se propagă în rîndul oamenilor.

Ce este însă acest discurs instigator la ură? „Conform teoriei, discursul urii este mai mult decît o atitudine discriminatorie sau afirmaţii incorecte politic; vorbim, mai degrabă, despre un instrument prin care se transmit mesaje, chiar îndemnuri de a agresa, de a marginaliza, de a defăima anumite grupuri, în special grupuri minoritare“ – îmi spune Valentin Burada, director de programe al Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, adăugînd că acest concept a ajuns la noi pe filieră europeană; mai precis, ca iniţiativă a Consiliului Europei, susţinută la rîndul ei de către guvernul Norvegiei. „Componenta pe care noi o finanţăm prin Fondul ONG este susţinută de către guvernul norvegian, care are o prioritate în abordarea acestei teme.“

De ce susţin norvegienii această temă? „Este vorba despre ceea ce se întîmplă acum în Europa, valurile de migraţie şi sentimentele antiimigranţi, motive destul de întemeiate pentru ca acest subiect să apară pe agenda publică.“

Pericolul, mai mult sau mai puţin trecut cu vederea, implicit acestui tip de discurs este „crearea unui cadru mental“ prin care aşa-numitele „hate crimes“, adică infracţiuni săvîrşite din ură, se pot petrece într-un mod pseudofiresc. Căci aici nu este vorba doar despre o atitudine pe care să o poţi amenda, trăind mai apoi cu sentimentul că s-a făcut dreptate. Discursul urii lasă urme greu de acoperit, imposibil de amendat, în măsura în care efectele sale sînt cuantificabile doar în timp şi, uneori, prea tîrziu.

Vă amintiţi, desigur, cum, după primele alegeri libere din România, „pensionarii“ erau văzuţi ca fiind procomuniştii care au dus ţara de rîpă. Azi, la mai bine de 20 de ani de democraţie, statutul unui senior este egal cu al unui paria. Nu beneficiază de servicii sociale, este de multe ori tratat cu dispreţ, iar viaţa după pensie, practic nu există. „Pensionarii ar face mai bine să stea acasă, nu să se plimbe tot timpul cu tramvaiul.“ De asemenea, discursurile naţionaliste ale unor lideri politici extremişti au aruncat într-o vrajbă resimţită şi azi, cel puţin în mentalul unora, comunitatea maghiarilor şi cea a românilor, din vestul ţării. Elemente ale acestui tip de discurs există, de asemenea, şi în discuţiile oficiale îndreptate contra unor anumite categorii profesionale, cum ar fi doctorii sau profesorii. (Efectele acestui tip de instigare se văd deja; dar în mod real, le vom percepe la justa lor valoare abia peste ani.)

Studiul asupra discursului instigator la ură, realizat de către cercetătorii de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj, evidenţiază mai ales atitudinea negativă, sistematic construită în societatea românească faţă de comunitatea de romi sau faţă de minorităţile sexuale (vă amintiţi, cu siguranţă că, aproape în fiecare an, manifestările culturale care au loc în luna LGBT nu sînt lipsite de acte de violenţă îndreptate contra acestui grup minoritar).

Cînd cuvintele devin arme

Cum depistăm totuşi acest tip de discurs, cum îl percepem ca fiind mai mult decît o atitudine discriminatoare? Mi se spune că, teoretic, cînd în spatele vorbelor există implicit un îndemn, o încurajare către un grup majoritar de a gîndi şi de a acţiona împotriva altui grup minoritar, cînd „cuvintele nu sînt doar cuvinte, ci devin instrumente pentru comportamente violente“, atunci avem de-a face, cu siguranţă, cu un discurs al urii.

Îl întreb pe Valentin Burada la ce nivel putem depista azi acest discurs al urii, în România. Aflu că, în primul rînd, este vorba despre un discurs care are loc în spaţiul public. „Nu vorbim, aşadar, despre o discuţie purtată într-un spaţiu privat, pentru că acolo lipseşte elementul de instigare a unui public mai larg.“ Cît priveşte propagarea acestui discurs, există trei canale majore (canale pe care studiul FDSC le pune în evidenţă): politic, mass-media tradiţională (deşi aici situaţia nu mai este atît de evidentă) şi mediul online – unde există, de fapt, cele mai mari probleme, Internetul fiind şi canalul cel mai puţin controlabil. „În România, reţelele de socializare sînt un spaţiu scăpat de sub control, un spaţiu care reflectă cel mai bine idiosincraziile, lipsa de educaţie şi de cultură, mai ales de cultură cyber. Nu cunoaştem ghidul folosirii Internetului şi ne permitem orice. Pe site-urile noastre, oricine poate spune orice, în numele libertăţii de exprimare.“

Cum controlezi Internetul?

...Sau, mai bine zis, cum te poţi pune de-a curmezişul unui canal atît de vast de propagare a informaţiei, un mediu în care, de multe ori, în spatele „libertăţii de exprimare“ şi, mai ales, la adăpostul anonimităţii se ascund reale instigări la ură? Cum poţi combate discursul urii în mediul online, fără să apară acuzele de cenzură?

„Deşi, în studiul nostru, există o teorie care spune că, în momentul în care cenzurezi acest tip de discurs, înfunzi o supapă şi împingi acele atitudini într-o zonă mai obscură şi mai periculoasă şi că este mai bine să permiţi exprimarea unor păreri, chiar şi eronate, doar ca să le combaţi în mod inteligent, în speranţa că vei educa – în spaţiul online din România, oricine are voie să spună orice, fără să existe nici un fel de moderare, dezbatere sau proces de învăţare, fără să existe, practic, nici o silinţă de a schimba acele atitudini.“

Cu toate acestea, metode ar exista, şi primesc cîteva exemple de încercări de a controla fenomenul. Bineînţeles, din alte ţări. „O astfel de propunere“ – îmi povesteşte Valentin Burada, vorbind despre tensiunea dintre libertatea de exprimare şi cenzură – „este varianta în care poţi posta un comentariu, dar doar dacă te înregistrezi pe acel site. Altă soluţie, în cazul în care această metodă ar fi blamată ca încălcare a libertăţii personale, ar fi ca doar comentariile celor care îşi declară identitatea să apară în susul paginii. Par lucruri minore, dar, în timp, descurajează acele acte de instigare.“

Cine urăşte pe cine?

Deşi nu există statistici clare, infracţiunile comise din ură nefiind raportate ca atare (dacă, de exemplu, o persoană gay este agresată din cauza orientării sexuale, în raportul întocmit la Poliţie se va specifica doar efectul, nu şi cauza), îl întreb pe Valentin Burada cine sînt, conform studiului, acuzatorii şi cine sînt acuzaţii. Despre agresori mi se spune că, în general, în România, unde reperele sînt încă foarte confuze, cei care au acces în mass-media – vorbim în mare parte despre politicieni sau vedete de showbiz – „tind să aibă un discurs instigator, care a alimentat, în timp, ideea că este mai mult decît permis, este normal să ai acest tip de discurs faţă de grupurile minoritare“. Şi, deşi partidele extremiste au scăzut în sondaje şi nu mai sînt atît de vizibile, au apărut alte forme de extremism. „Uitaţi-vă doar la galeriile de ultraşi, unde graniţa dintre discurs şi pumn este una foarte subţire. Stadioanele sînt, de altfel, un focar al acestui discurs.“ Dacă vorbim despre ţintele discursului urii, conform studiului, „vorbim în principal de romi şi de minorităţile sexuale, căci rasismul şi discriminarea, în România, din păcate, încă există.“

Cum poţi combate acest discurs într-un spaţiu public plin de agresivitate? În care nimeni nu mai pare dornic să „gîndească înainte să vorbească“? Probabil tocmai prin proiectele care vor fi inspirate de acest studiu; în fapt, o primă asamblare a acestui concept în România. „Efectul pe care îl dorim este acela al bulgărelui de zăpadă. Sperăm ca organizaţiile care vor veni la noi cu iniţiative în acest sens să realizeze proiecte care vor avea un efect pozitiv asupra publicului larg.“

Şi, probabil că, odată cu creşterea acestui bulgăre, reocuparea spaţiului public, aducerea sa într-un cadru de decenţă şi civilizaţie vor fi posibile, iar limitarea discursului urii va fi precum o renovare, o restituire către proprietarii de drept ai unei case părăsite, lăsate în prezent la îndemîna oricui. 

Foto: L. Muntean