Desființarea dimensiunii sociale a individului în viețile sfinților nebuni întru Hristos este aproape o condiție a atingerii celor mai înalte experiențe mistice. În cazul lui Simeon cel Nebun (Salos) din Emesa, viețuitor din vremea împăratului Iustinian cel Mare, a cărui Viața a fost redactată de Leontios, episcop de Neapolis în Cipru (secolul VII), dimensiunea sa spirituală este indicată de harisme ieșite din comun, rugăciune în levitație și miracole sau frecventări angelice, în cazul sfinților Andrei cel Nebun și Vasile cel Nou, însă avem de a face cu o substanțială componentă apocaliptică. Viața Sfîntului Andrei cel Nebun prezintă exercițiul spiritual al nebuniei întru Hristos ca pe o misiune specială pe care Hristos i‑o dă lui Andrei la capătul unei călătorii mistice în rai, care corespunde unei furtuni de zăpadă de două săptămîni în care trupul slab acoperit al sfîntului este presupus a fi înghețat, dar se reîntoarce miraculos la viață. Ulterior, în text, sfîntul Andrei îi descoperă ucenicului său Epifanie vederile mistice de care are parte, cum ar fi cea a rugăciunii Maicii Domnului în Biserica Vlaherne de lîngă Constantinopol, cînd își întinde vălul peste întreg poporul adunat la rugăciune în semn de protecție. Într-o formă mai didactică, adică expuneri ale sf. Andrei către Epifanie, se petrec revelațiile despre misterele universului fizic, despre destinul viitor al Constantinopolului, despre evenimentele care vor premerge sfîrșitului lumii și despre sfîrșitul acesteia.

Hagiografia Sf. Vasile cel Nou alege însă altă strategie pentru dezvăluirea universului metafizic, ea pune în scenă călătorii mistice în lumea de dincolo ale ucenicului Grigorie. Astfel, relația părinte – fiu duhovnicesc se transformă în cea dintre inițiator (mystagogos) și inițiat (mystes). În cele două călătorii mistice relatate pe larg, cea în care i se dezvăluie vămile văzduhului și cea în care i se dezvăluie Ierusalimul ceresc, Judecata de Apoi și Liturghia cerească, ucenicul Grigorie este atras sau trimis către lumea de dincolo de cuviosul Vasile (îngerul îi răspunde lui Grigore uimit de locul în care ajunge în vis: „Rugăciunile către Domnul te-au adus pe tine în acest loc ca să privești și să vezi cele dorite de tine“ IV, 7), care însă în pragul lumii de dincolo îl remite altor ghizi, întîi slujnicei Teodora, care-i povestește trecerea ei prin vămile văzduhului, apoi unui înger nenumit („un tînăr ca focul arzător, foarte înalt și înfricoșător la înfățișare, încins cu veșmînt roșu și purtînd o tunică foarte albă“, IV, 7) care îi arată Ierusalimul ceresc și Judecata de Apoi într-o desfășurare cronologică din momentul apariției Crucii premergătoare celei de a doua Veniri a lui Hristos, trecînd prin instalarea tronului Hetimasiei, apoi al detalierii categoriilor de mîntuiți și damnați, pînă la o succesiune de scene din viața veșnică, ce includ liturghia cerească și banchetul de nuntă al Fiului de Împărat.

Pentru a înțelege mai bine circulația Vieții Sf. Vasile cel Nou este important să testăm „autenticitatea“ viziunii din perspectiva tradiției mistice. Întîi trebuie să înțelegem că nu e vorba de criteriile de autenticitate ale istoricului, care vrea să extragă informații despre societate din textele mistice sau încearcă, prin comparație între diferite texte mistice, să dateze un anumit text, ci este vorba de o privire a antropologului cultural, care încearcă să înțeleagă cum era citit textul de contemporani sau de posteritatea imediată. Pentru a ne orienta rapid în istoria gîndirii mistice iudeo-creștine putem vorbi grosso modo de cîteva etape de formulare și exegeză ale tradiției mistice: prima este stratul primordial al Vechiului Testament, cărțile redactate în scris de către scribii și preoții primului Templu din Ierusalim, apoi al doilea strat de redactare veterotestamentară, al cărților profetice, iar al treilea strat reprezentat de literatura celui de-al doilea Templu, atît cărți canonice sau deuterocanonice, cît și cele pseudoepigrafe. Literatura celui de-al doilea Templu (transmisă de comunitățile eseniene și descoperită în grotele de la Qumran) coincide cronologic cu viața lui Iisus din Nazaret și a primelor comunități de creștini. De fapt, cele două comunități interferează pînă cînd o parte a tradițiilor mistice și sacerdotale iudaice dă naștere noilor comunități de cult non-etnice, formînd noul popor sacerdotal. În această perioadă sînt produse în paralel cu Evangheliile texte atît de importante pentru gîndirea mistică, precum fragmentele mistice din epistolele pauline, în mod special Epistola către Evrei, Apocalipsa lui Ioan, dar și cîteva pseudoepigrafe ca Ascensiunea lui Isaia. După faza iudeo-creștinismului începe mistica monastică, fază în care literatura siriacă este la fel de importantă, dacă nu mai importantă decît cea prezervată în limba greacă. Corpus dionisiacum, cu fascinantul tablou al ierarhiei cerești, se află la intersecția și face sinteza între gîndirea mistică veterotestamentară și iudeo-creștină, transmisă prin siriacă, și limbajul metafizic platonician și neoplatonician, inaugurînd de facto mistica creștină. Ultima fază este cea a misticismului medieval, în care se disting două momente majore: Sf. Simeon Noul Teolog (secolul X) și literatura isihastă. Deci, dincolo de această categorizare cronologică a producției mistice, în cadrul căreia nu avem nici o ezitare în a plasa textul Vieții Sf. Vasile cel Nou acolo unde ne spune textul că se află, anume în etapa gîndirii mistice medievale contemporane Sfîntului Simeon Noul Teolog, criteriile de autenticitate mistică răspund la întrebarea dacă un cititor inițiat în misticism regăsește teme proprii acestei tradiții.

Aceste teme mistice sînt cele care se regăsesc pe de o parte în transmisia orală, care face parte din paternitatea spirituală, pe de altă parte elementele de coincidență ale parcursului trimilenar expus pe scurt mai sus. Între temele acestei literaturi mistice se numără și „preoția cerească“, adică identificarea vizionarului cu o figură sacerdotală mistică implicată într-un act de cult (ca actor sau spectator) din lumea de dincolo. Elemente de identificare ale acestei teme sînt: descrierea unei templu ceresc, în ansamblu sau fragmentar, plasarea viziunii într-un context cultic terestru, performarea unor gesturi rituale, proschineză, tămîiere, rugăciune, îmbrăcarea hainelor sacerdotale, transformarea vizionarului într-o ființă cerească, participarea la o procesiune. În cazul celei de a doua vedenii acordate ucenicului Grigorie, acesta participă la liturghia cerească. Dar viziunea, introdusă de rugăciunea miezonoptică recitată de Grigorie, debutează chiar cu jăraticul din care îngerii iau foc în cădelnițe de aur pentru a aprinde tămîia (IV, 9) de pe altarul tămîierii. Primele două pietre prețioase evocate în descrierea Ierusalimului ceresc sînt topazul și safirul, pietre cu nuanțe albastre, care amintesc „piatra de safir“ din care este făcut tronul de pe bolta de deasupra capetelor fiarelor din viziunea lui Iezechiel (I, 26).

Grigorie asistă la toată desfășurarea prin care Ierusalimul ceresc pătrunde în istoria care se sfîrșește cu detronarea lui Satan, iar apoi la instalarea tronului de judecată, la învierea morților și la adunarea lor pe cete în dreptul tronului. În repetate rînduri, Grigorie își mărturisește neputința de a descrie ceea ce vede cu adevărat, pînă cînd textul afirmă că, pentru a putea spune totuși ceea ce a perceput cu simțuri suprasensibile și a înțelege ceea ce a văzut, mintea i-a devenit ca a serafimilor, iar gura ca a heruvimilor. Și, în cele din urmă, Grigore reușește să descrie lumea de dincolo și să reproducă dialogul purtat cu Hristos. Este implicit că Grigore el însuși s‑a îndumnezeit pentru a deveni martorul și mărturisitorul a ceea ce vede. Dar Grigore trecuse printr-o scenă de purificare prin care s-a pregătit pentru noua viață. Bolnav fiind la Rhaidestos, el se vede deja plecat din lumea aceasta și, aflîndu-se pe buza iadului, el este salvat in extremis de Sf. Protomartir Ștefan și adus în lăcașurile metafizice ale cuviosului Vasile. Acolo Vasile îl pune să se lege cu jurămînt al cărui conținut și scop nu ne este dezvăluit, dar sînt chemați drept martori serafimii și heruvimii și întreaga ierarhie angelică. În urma acestei rugăciuni cu legămînt, lui Grigore, readus la viață, îi este descoperit chipul duhovnicului său schimbat la față, strălucind ca soarele, iar însuși protomartirul Ștefan îi tîlcuiește că este vorba despre unul dintre marii luminători care se află în rînduiala apostolilor (II, 55-56). Cuviosul Vasile, nume sub care rămîne ascunsă adevărata sa identitate, strecurată în text doar ca o rumoare, cum că ar fi Apostolul Ioan, cel care nu moare pînă la a doua Venire, este mystagogul prin excelență. El pendulează între cer și pămînt, are un hekal (palat sau templu, în ebraică) pe care l-a construit în ceruri prin asceză, unde își primește și adăpostește ucenicii. Grigore nu dezvoltă tema Apostolului nemuritor Ioan, dar vrea să-și convingă auditoriul că astfel de oameni dumnezeiești există, îmbrăcînd însă cele mai inaparente forme sociale.

 Foto: wikimedia commons