- note în marginea unei ficțiuni literare -

Se poate citi o pagină fascinantă despre desprinderea de corp a sufletului lui Platon în romanul lui Mihai Spăriosu, A şaptea scrisoare. O enigmă filozofică la Academia lui Platon (traducere din engleză de Virgil Stanciu, revăzută, adăugită şi adnotată de autor, Humanitas, 2010). Desprins de corp, Platon parcurge zborul celest ce aminteşte puţin de mitul lui Er şi mult de reprezentările neoplatoniciene ale călătoriei sufletului, apoi se transformă în lebădă intrînd în cîrdul lui Apollo, lîngă sufletele marilor legislatori ai Greciei şi ale cîtorva filozofi preplatonicieni. Zborul este precedat de o figură romanescă: în ultimele clipe ale scolarhului, un roi de albine îl vizitează, venite din livezile împrimăvărate ale Academiei la aniversarea lui, coincidentă cu serbarea lui Apollo. Ele îi lasă miere pe buze şi pleacă. 

Vrea profesorul de literatură comparată să ne spună ceva esenţial despre Platon? El insistă pe simbolul albinei narînd viaţa lui Platon, încît nu poţi să nu te întrebi dacă nu este aici o cheie. Dacă există, are funcţie dublă: de interpretare a romanului, dar şi a modului în care autorul l-a citit pe Platon, dacă acceptăm faptul că o ficţiune literară melle dulcior ni-l poate face la fel de evident ca şi o exegeză în dulcele stil clasic. La rîndul meu, nu mă voi întreba dacă Platon s-a ocupat cu exactitate de apicultură; dar mă voi întreba dacă, utilizînd simbolul mierii şi al stupilor, reuşeşte autorul sau nu să spună ceva adevărat despre Platon, indiferent dacă miza romanului este sau nu şi una literară. 

De fapt, subiectul este politic şi poliţist. Platon îşi trăieşte ultimele clipe de dinaintea zborului, iar membrii Academiei vor desemnarea unui succesor. În camera lui, cad anonim două papirusuri: unul conţine ceea ce tradiţia dă drept Scrisoarea a VII-a, iar altul avertizează asupra crimei ce bîntuie Academia. Doi discipoli sînt ucişi, iar dezlegarea crimelor aminteşte nebunia politică de la Siracusa, încheierea lumii poliade, visul imperiului macedonean şi iniţierile lui Platon în pitagorism şi un sincretism religios greu credibil. Un preot egiptean îi dezvăluie mitul Atlantidei, în care unii locuitori, buni şi drepţi, ar fi navigat după catastrofă spre miazănoapte (horribile dictu, cel puţin pentru un european cu simţul umorului), găsind un continent nou şi întemeind o civilizaţie în bunul spirit al originii. 

La fel a procedat Eco, în Numele trandafirului, cînd a legat istoria unei crime de ascensiunea nominalismului la Ockham şi de redescoperirea comediei antice care poartă parfumul delicat al modernităţii. La fel Pamuk, în Mă numesc roşu, cînd a legat descoperirea autorului unei crime din mediul caligrafilor şi miniaturiştilor otomani medievali de istoria modernizării Turciei, de filozofia modernă a portretului şi mai ales de recuperarea unei snoave persane care trimitea discret spre neoplatonism. Aici, situaţia este comparabilă cînd istoria unor omucideri trimite la destinul şi mesajul Academiei platoniciene şi, cu ea, al elenilor în faţa Macedoniei. Dar ea diferă cînd vrem să înţelegem dacă există sau nu un rost al iniţierii în misteriile pitagoreice şi, în general, al patosului mistic al vieţii lui Platon care jalonează evenimentele cărţii. 

Ajută acest patos firul romanului? Albina poate fi o cheie, pentru că cele două valori ale ei leagă planurile. Ea este simbol al muzelor şi al compoziţiei literare (cheie reductivă de a privi şi dialogurile?), dar şi al constituţiei cosmice şi al cetăţii/fagure. Simbolul este construit paralel cu mitologia greacă însoţitoare. Ele aparţin zeului Apollo. Tinerii roiesc în jurul lui Socrate ca albinele la nectar; adesea, Platon „îşi cercetează stupii“, iar primăvara cere fericit unui discipol să le golească fagurii; tiranul Dionysios este apicultor, după ce în tinereţe ar fi scăpat de duşmani călare, ocrotit de un roi de albine; tiranul împărtăşeşte (ca inginerie socială?) apicultura cu filozoful; cei doi se plimbă printre stupi discutînd principii politice, iar Dionysios dă analogia dintre stupi şi societate; Platon fuge cu tînăra Diana între albinele care nu le puteau face rău, de vreme ce el le stăpîneşte după arta tatălui său. Apoi, grădina lui Academos era „locul ideal pentru filozoful peripatetic ce căuta solitudinea în natură“. Trecînd peste cele două anacronisme violente ale enunţului citat, aflăm că grădina ce urma să fie cumpărată era „un paradis pentru crescătorul de albine“ în care Platon chiar găseşte stupi părăsiţi. El vede universul „ca un fagure infinit“, pentru ca romanul să încheie simbolul cu funcţia lor psihopompă. Iată, simbolic, principiul de continuitate dintre iniţierea în misterii şi iniţiativa politică a lui Platon. Or, principiul acestei continuităţi mi se pare a fi adevărul romanului profesorului Spăriosu. Chiar şi aşa, tot rămîne un rest, dacă, pe lîngă aripile romancierului, mersul pedestru al istoricului pare animat de interesul pentru aceeaşi continuitate. De pildă, simplul profesor de filozofie greacă, care discută anual cu studenţii lui Dialogurile ca un şcolar, se va întreba firesc dacă problema romanului e sau nu şi a lor. Aici, ele nu par martorul unei euristici care înaintează fiindcă îşi fixează jaloane scrise. Nicăieri teoria ideilor nu este descoperită, în splendoarea parţialităţii ei enigmatice, ci pare primită şi subînţeleasă. Apoi, Platon nu pare a fi scriitorul care se descoperă pe sine scriind. E drept, poate că nici nu a fost aşa ceva, dacă dăm crezare tradiţiei esoterice, de partea căreia pare să fie autorul romanului. Dar, chiar şi aşa, familiaritatea excesivă cu pitagorismul este delicat contrazisă chiar de textele lui Platon: oare nu tocmai în Menon exemplul diagonalei pătratului dovedeşte raţionalitatea universului, sugerînd astfel ironic că teza e corectă, dar că apelul la numere întregi este abuziv? Apoi, cum să credem într-un Platon care nu meditează toată viaţa lui la puterea omenească de rostire a minciunii, de la Hippias minor la Sofistul? Comunicarea dintre roman şi opera scolarhului se rezumă la o intertextualitate captivantă, chiar dacă uneori didactică, a citării miturilor sau a stilului cîtorva dialoguri de tinereţe, dar fără să aflăm căror întrebări nu reuşea Platon să le răspundă la încheierea unei opere, de vreme ce o începe pe următoarea. 

Apoi, fiul medicului din Stagyra este o figură palidă în roman. Pare o inteligenţă răuvoitoare, purtătoare a intereselor curţii de la Pella, deşi vede primul ascensiunea Macedoniei şi renunţă la candidatura de a deveni scolarh. Dar, interesant, renunţă la ea pentru a asuma misiunea Academiei altfel, la invitaţia lui Filip de a-i educa fiul. El pare, astfel, surprinzător, chiar sub pana autorului, continuatorul visului platonician. Or, tocmai la această lectură ar putea conduce şi „restul“ invocat anterior: povestea descoperirii universalului îl leagă pe Platon de urmaşul său, o ştim, mai intim decît de orice practică iniţiatică. La fel, obsesia lui Aristotel pentru adăugarea privaţiei la principiile naturii este continuarea întrebărilor lui Platon despre nefiinţă. Şi, dacă cititorul clement îngăduie, voi exprima această lectură a apropierii de Aristotel tot sub forma metaforei albinei. Sînt de referinţă două pasaje: unul din debutul Politicii, I, unde albina este o fiinţă gregară, capabilă să transmită senzaţii. Ea seamănă, pînă în acest punct, societăţii omului, dar fără capacitatea de a judeca dreptatea. Un altul este din Despre suflet, III, unde albina are imaginaţie, fiindcă îşi reprezintă ceva absent din experienţa ei sensibilă, dar fără intelect. Concordanţa de sens trimite spre o continuare a simbolului din roman: reconsiderarea lui Aristotel l-ar desprinde pe Platon de simbolul albinei, restructurînd şi meditaţia lui politică şi inserînd naturalismul lui Aristotel drept replica naturală a visului politic al scolarhului. Jocul simbolic este suficient spre a duce spre un alt Platon, mai apropiat de opera scrisă. E drept, prezenţa la Aristotel a unei apiculturi secularizate poate stîrni zeii, fiind lipsită de pietate faţă de faptul că zumzetul lor ni le fac auzite, totuşi, pe Muze. Astfel, romanul se desface în multiple posibilităţi de reconstrucţie a lui Platon, care scapă iarăşi celui dornic să priceapă mierea lăsată pe buzele lui.