Nu, dacii nu au pierit, dar nici nu se simt tocmai bine

Problema dacilor în cultura română derivă din faptul că mereu, în ultimele aproape trei secole, în spatele lor s-a aflat fie un scop politic, fie o ideologie. Fie prin uitarea lor premeditată, fie prin exagerarea prezenţei lor, dacii au jucat rol de pioni pe tabla culturală – cel mai adesea, fără legătură cu ceea ce ştim despre ei.

Un stereotip naţional: de ce am întors spatele Dunării?

Interesant şi imperfect precum însăşi democraţia

La 25 de ani de la victoria sa categorică din mai 1990, este încă greu să vorbeşti despre Ion Iliescu. În acea primăvară eram student şi-mi doream cu toată ardoarea ca barca politică a dlui Iliescu să intre la apă.

De ce Europa va conta pe mai departe

Privită pe hartă, Europa este periferia zdrenţuită şi minionă, de-a dreptul, a unui colos continental eurasiatic dominator, rece (în partea sa nordică), uscat (în centrul său) sau lovit de ploi furtunoase (în sud). Şi totuşi, în această biată (pe hartă) periferie europeană se află, de peste două milenii, nucleul modernităţii umane.

Am întîlnit germani fericiţi (dar nu ştiu dacă toţi erau nemţi!)

Într-una dintre amiezile mele berlineze recente, mi s-a oferit ocazia savuroasă de a prezenta un film documentar despre istoria României unui public germanofon – ale cărui impresii, la final, urmau să fie în mod evident diverse. În sala frumos furniruită a Institutului Cultural Român din Berlin erau oameni cîteva zeci, adunaţi la ceas de înserare.

Iron Man 3, dna Merkel şi dl Băsescu

Nu vreau să vă plictisesc cu harta gastronomică a Ku’damm-ului – mai ales că bulevardul e vestit mai puţin prin terasele cu wurst & bere şi mai mult prin magazinele Louis Vuitton, Gucci sau Hublot care-l ornează pe un întreg segment. Vă propun să ne retragem într-o ceainărie, tot la stradă – şi să vorbim puţin despre culorile publicitare ale bulevardului Ku’damm.

Despre cum am stat cu picioarele pe Zid

În jurul meu, nu întîlnisem mulţi oameni cărora să le placă Berlinul – aceasta înainte de a-l vedea eu însumi. Este un oraş de care – în măsura în care istoria secolului XX îţi spune ceva – te aproprii mai curnd cu o temătoare curiozitate, şi nu cu excitaţia la care te predispun, de exemplu, locuri precum Parisul, precum Londra sau precum colinele scorojite de soare ale Toscanei.

Salonul cărţii parizian şi drogaţii Occidentului (şi ai noştri)

În anii preadolescenţei mele – începutul anilor '80 –, una dintre temele recurente ale propagandei oficiale (atîta cîtă ajungea ea la un puştan) era că în Occident sînt droguri şi drogaţi, pe cînd, vezi bine, în România nu erau.

O propunere de fracturare a Facultăţii de Istorie

Obligat de evenimente, întrerup povestea despre Salonul de carte de la Paris – şi despre polemicile de acolo – pentru a reveni în plin centrul Bucureştiului, unde par a se iţi scînteile unui viitor scandal. Ceva se întîmplă azi printre istoricii români. Un vînt de dihonie bate – de parcă am alerga cu toţii pe acelaşi culoar.

Ce se mai poartă la Paris în primăvara asta

Gîlceava unor intelectuali cu lumea. Pentru că, ce-ar fi Parisul fără românii care să se-mpungă pe-acolo?!