N-ar trebui să acceptăm însă revenirea la anormalităţile de dinainte de COVID-19, atît de dramatic revelate de această tragică experienţă colectivă a umanităţii.
Virusul pe nume COVID-19 ne-a năucit pe toţi, în primul rînd, prin imprevizibilitatea sa. Disciplina cu care trei miliarde de oameni au acceptat carantina vine în principal din această revelaţie: fiecare om a înţeles că este vulnerabil şi că nu poate şti cum va reacţiona organismul său în faţa virusului.
Iată, poate, un subiect pentru un alt film sau poate pentru un roman macabru: un spirit malefic simte că locuitorii unui oraş nu-şi mai iubesc bătrînii şi îşi „oferă serviciile“.
Criza siriană îi divizează prin complexitatea ei de multă vreme pe europeni. Actuala fisurare a edificiului european, între Est şi Vest, îşi are în mare parte originea în războiul civil sirian, război avînd o dimensiune regională, dar şi una internaţională.
Ştirile proaste nu lipsesc în ziua de azi şi nu au lipsit niciodată. Iar jurnalismul, prin natura sa, este mult mai atras de această „materie“ decît de ştirile bune.
Uneori mă întreb dacă pe planetă nu bîntuie un fel de turbion al morţii şi dacă nu cumva el găseşte din cînd în cînd cîte un teren propice pentru a îngurgita chiar mai mulţi morţi decît îi trebuie.
Vocea Uniunii Europene rămîne lipsită de relief în acest început de an cînd spectrul unui nou război ameninţă la orizont. Ceva malefic pentru toată lumea, greu de definit prin termeni adecvaţi, se agită pe planetă.
Dacă ar fi să le dăm crezare numerologilor, anul 2020 ar trebui să fie unul fast, de schimbare în bine, de ameliorare a condiţiei umane, de evoluţie în sensul plenitudinii.
Pentru construcţia europeană, anul 2019 rămîne unul modest în realizări concrete, un an repetent, deşi el îşi poate aroga o aură simbolică: pentru prima dată conducerea Comisiei Europene a fost încredinţată unei femei.
Germana Ursula von der Leyen, unul dintre cei mai fideli colaboratori ai cancelarei Angela Merkel, a ţinut să sugereze că se va distanţa de stilul Juncker şi că va da Comisiei Europene o culoare „geopolitică“.
Thierry Wolton continuă să spună adevărul despre imensele crime ale comunismului şi nu ezită să compare cele două ideologii genocidare ale secolului XX: nazismul şi comunismul.
Cel puţin două lucruri extrem de grave s-au întîmplat în ultimele 12 luni în Franţa drepturilor omului, a idealurilor universaliste şi a democraţiei. În primul rînd, s-a produs o banalizare mediatică fără precedent a violenţei. În al doilea rînd, „vestele galbene“ l-au frînat pe Emmanuel Macron în elanul său reformator, ceea ce îi subminează credibilitatea şi în calitate de lider european.
S-a scris enorm în presa europeană, luna aceasta, despre căderea Zidului de la Berlin şi despre tot ce a însemnat acest eveniment în ultimii 30 de ani. Din masa enormă de analize şi mărturii mi-am propus să aleg cîteva fraze esenţiale sau care reuşesc să capteze „altfel“, departe de limbajul tehnic, semnificaţia acelor schimbări.
Trecerea a 30 de ani de la căderea Zidului de la Berlin este o bună ocazie pentru a evalua cît de mult s-au înşelat în aşteptările lor, în 1989, atît occidentalii, cît şi est-europenii doritori să trăiască în stil occidental.
Multiplicarea revoltelor şi a mişcărilor contestatare, în diferite ţări ale planetei, în acest sfîrşit de an, i-a făcut pe unii editorialişti să se întrebe dacă nu cumva ne aflăm în faţa unui fenomen de contagiune de tipul celui produs în 1968.
De peste douăzeci de ani, romanele lui Jonathan Coe, scriitor pe cît de prolific, pe atît de fin şi de incisiv, au succes în întreaga Europă. Jonathan Coe, născut în 1961 la Birmi
Spiritul timpului pare să fie contestat în ultimii ani de majoritatea electoratului din Marea Britanie, Italia, Austria, Ungaria, Slovacia, Polonia… Trebuie oare taxaţi aceşti contestatari în mod automat de retrograzi, reacţionari, populişti, antieuropeni,
Cuvîntul „scelerat“ nu-mi iese din minte. O rezoluţie „scelerată“ nu poate fi decît fructul otrăvit al unor minţi… „scelerate“. Oare să fie „scelerate“ nişte adevăruri clare, precum acesta, amintit tot în respectiva rezoluţie: „Uniunea Sovietică comuni
În ce-l priveşte pe Jacques Chirac, el s-a mai comportat ca un veritabil european în 2003, cînd s-a opus intervenţiei militare americane în Irak. Tot atunci el s-a „răstit“ puţin şi la unele dintre ţările Europei răsăritene, care, deşi făceau parte
„În Franţa este interzis să reflectezi pe tema imigraţiei.“ Această frază îi aparţine unui filozof căruia îi urmăresc de multă vreme publicaţiile şi luările de atitudine, Michel Onfray, şi a fost pronunţată în septembrie 2015 cu ocazia unui interviu acordat revistei Le Point. Orice se poate spune despre Michel Onfray, dar nu şi faptul că ar fi un om de dreapta. El însuşi se declară libertar, altfel spus un gînditor refuzînd orice constrîngere socială şi politică, orice barieră pusă în faţa spiri
Franţa a decis ca şcolarizarea copiilor să devină obligatorie începînd cu vîrsta de 3 ani. Cotidianul Le Monde explica într-un dosar din februarie 2019 că, în Europa, doar Ungaria a mai luat o măsură similară. Copiii din Luxemburg intră în si
Va intra Emmanuel Macron în istorie ca omul care i-a reconciliat pe ruşi cu Europa? Șeful statului francez se vrea constructiv, dar „exigent“ în relaţiile cu Rusia. La sfîrşitul lunii august, luînd cuvîntul în faţa ambasadorilor Franţei reuniţi la Paris, l
Faptul că pentru europeni şi pentru chinezi este mai rentabil să-şi hrănească vitele cu soia braziliană decît cu furaje autohtone – iată care ar trebui să fie un mare motiv de indignare pe planetă.
Reuniunea G7 este o invenţie franceză, iar acum tot un francez doreşte să o amelioreze. Ea s-a născut într-un moment de criză petrolieră, în 1975, la iniţiativa preşedintelui de atunci al Franţei, liberalul Valéry Giscard d’Estaing. Formatul G7 îşi a
La Paris, la Roma, la Amsterdam, la Barcelona, autorităţile încep să reflecteze la alte modalităţi de încadrare a turismului, ca să nu mai spunem că locuitorii respectivi dezvoltă un fel de turismofobie. Pe insulele Baleare au fost înregistrate cazuri de vand
„Ah, dacă a fi ceva de făcut în România!“ Mulţi români oftează cînd se gîndesc la copilăria lor. Roşiile, piersicile, căpşunele aveau gust. Şi chiar şcoala din anii comunismului nu era chiar atît de
Nici unul dintre momentele negre prin care a trecut societatea românească după 1989, de la mineriade pînă la incendiul de la „Colectiv“, nu m-a determinat să-mi modific atitudinea. Dar teribila moarte a Alexandrei mă face să mă simt, acu
De la mormîntul lui Homer (spun acum acest lucru cu convingere, autorul Iliadei şi al Odiseei nu-şi poate avea locul de veci decît acolo) se vede marea şi cîteva insule la orizont (printre care Naxos). Iar în partea opusă mării peisajul este vibrat d
Din polifonia teatrală a festivalului de la Avignon m-am întors anul acesta marcat de o întrebare avînd şi rezonanţe de dilemă: este oare posibil să construim o Republică europeană? După ce în decurs de două mii cinci sute de ani pe continentul numit Europa au apărut tot felul de republici, de la cea ateniană la cea romană, de la republicile state italien
Franţa este singura ţară occidentală care îşi menţine tradiţia parăzilor militare cu ocazia zilei naţionale. Donald Trump, impresionat de defilarea militară de acum doi ani, cînd a fost invitatul lui Emmanuel Macron pe 14 iulie, a decis să preia parţial
