Au trecut 15 ani peste TIFF și peste noi, dar atîta vreme cît răsăritul ne mai prinde pe ringul de dans, încă ne ținem bine. Și lumea pare bine mersi și la locul ei.
Vineri, 3 iunie, ora 19, la standul Editurii Humanitas de la Bookfest va avea loc lansarea volumului Cu ochii-n 3,14. O antologie Dilema veche. Puteți citi ce a însemnat această aventură și începutul cărții, semnată de dilematicii de ieri și de azi:
În perioada 27 mai – 5 iunie 2016 va avea loc cea de-a 15-a ediție a Festivalului de Film Transilvania. Am vorbit cu Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului, despre începuturi, transformări, bilanțuri, prezent și viitor. Nu ne-am lăsat copleșiți de nostalgii, anul acesta ne așteaptă o ediție grandioasă.
Mă simțeam în trecere, spre un „acasă“ pe care nu mai știam prea bine unde să-l găsesc. Nu puteam să mă apuc de nimic, nu-mi venea să-mi desfac bagajele, cu gîndul că, în curînd, o să plec mai departe. Starea de provizorat mă înnebunea. Am mai căutat.
Nu am simţit niciodată nevoia ca un loc să-mi semene. Prefer mai degrabă locurile care nu-mi seamănă deloc. Vreau să mă adaptez, să mă transform, să mă reinventez, să iau forma locurilor în care mă aflu. Şi ca să faci asta este nevoie de un mare efort, trebuie să te concentrezi.
M-am reîntors săptămîna trecută pentru Tîrgul de carte, aflat la a 22-a ediție. Am găsit un oraș înțesat de turiști, unde berea curge în continuare în valuri, unde poți să stai pînă tîrziu la mese și auzi foarte rar vorbindu-se cehește.
Eu îmi doresc ca filmele mele să fie complexe, încărcate, cu multe niveluri. Aveam o grămadă de note și de însemnări despre valori negociabile și adevăruri parțiale, despre compromis și educație și corupție – și la un moment dat am decis să combin patru din poveștile astea.
Cînd îl citești pe Cosașu descoperi o generozitate înțeleaptă. Nu e voie bună, e înțelegere și un spectacol al nuanței, așa cum nu știu să mai întîlnit la cineva. Literatura e îi e personajului său trup și hrană sieși. Toate ideologiile și istoriile, contorsionate și tragice, habar n-am cum, dar pălesc. Se descompun și se topesc.
Copiii care vin la curs, deşi iubesc lectura, declară că urăsc poezia. Dar, după ce ne jucăm de-a colajele Dada, după ce le citesc poeziile despre Shrek ale lui Foarţă sau le arăt cartea de poeme a lui Tim Burton, cu desenele lui, cu toţii exclamă încîntaţi: „Wow! Asta e poezie?“
Trîntea ușa și îmi arunca cîte un: “Măi, fata mamii, unde-i minte e și prostie multă, să știi tu asta de la mine”. Cîteodată, seara, cînd îmi aducea în bîrlog cîte o farfurie cu clătite o rugam să se așeze lîngă mine și îi citeam. Asculta atentă, dădea din cap aprobator sau cu reproș, dar mi se părea că privirea ei putea trece atunci prin zidurile casei. Cine știe ce și-o fi imaginat despre ființele alea de hîrtie cu care îmi petreceam eu timpul? Ca să-i citești cuiva ai nevoie de o formă specia
În ultima vreme s-a vorbit mai mult despre scriitori decît în ultimii zece ani. Și nu de bine. Oameni care n-au nici în clin nici în mînecă cu situația de fapt au început să emită judecăți și să-și dea cu părearea cine are dreptate în războiul iscat în jurul Uniunii Scriitorilor.
Dacă mi-ar sta în putere, aș șterge ora 8 de pe fața pămîntului. Pentru că e nesuferită, funcționărească, absurdă și autoritară. Pentru că am numărat minutele dinainte să bată timp de 12 ani de școală.
Prima dată cînd l-am văzut mi am zis că e cel mai frumos copil din lume. Eu aveam 12 ani, el 3 ani și jumătate, niște ochi albaștri, speriați și imenși, și o piele aproape transparentă. Înainte de culcare, își împăturea hainele cu o precizie milimetrică.
Eram la Berlin, cu o bursă. Colindasem cu o amică magazinele din Shöneberg să-și caute o pălărie. Am ochit un anticariat în care toate obiectele erau din anii ’30-’40. Inclusiv vînzătorul părea rămas de atunci printre noi.
Pe Cinepub avem o premieră în fiecare săptămînă, iar cînd dăm scurtmetraje, ficțiune sau documentare, urcăm și patru-cinci filme săptămînal. Ele sînt accesibile oricui.
Cînd a țipat prima dată la noi, am crezut că or să se spargă geamurile. Nu s-au spart. Dar inimile sigur ni s-au oprit în loc. N-a trecut mai mult de o lună pînă cînd a scos linia din dulapul cu cheie.
Nu intrați în panică dacă mergeți pe stradă liniștiți și vedeți niște femei respectabile care se prezintă doar în desuuri. Le-a păcălit și pe ele Satana, nu înainte de le vinde cele mai sofisticate iluzii. Cine știe ce rochii de firmă au cumpărat și, cînd să fie admirate, s-au evaporat și nu le-a mai putut vedea nimeni.
În orice poveste sentimentală vine un moment cînd simți că e timpul ca el să treacă prin cadru. Nu-l vezi așa, ca pe un personaj în carne și oase, ci pare mai degrabă un duh, care le ajută pe fete să se redreseze. Să-și adune oasele de pe jos și să le pună la locul lor. Apoi să-și badijoneze sufletele.
Mă uit la ceas, după aia pe geamul taxiului și-mi zic că, poate, data viitoare o să mai beau o cafea, n-o să mă mai agit așa de tare și o să calculez și eu timpii ca un om normal. Pe naiba. Fac exact la fel, de parcă m-ar alerga o armată de draci de la spate.
Cînd eram tînăr, fotografierea era un eveniment care marca ceva: o aniversare, un început de viaţă. Nu era un fapt cotidian; de aceea postura era studiată. Fotografia într-un picior, scărpinîndu-te la ceafă, nu era de conceput. E foarte greu acum să-ţi dai seama ce reprezenta un portret de familie pe vremuri.
Mărturiile supraviețuitorilor sînt cutremurătoare. Și n-ai cum să nu te gîndești că oricare dintre noi ar fi putut să fie acolo. Iadul e, uneori, pe pămînt. Ridicol de aproape.
Am colecționat întîlniri de tot felul. Provocate, așteptate, ratate, pe repede înainte sau planificate. Sînt triste, amuzante, colorate, întîmplătoare, nostalgice.
Ancheta de față a plecat de la întrebarea: care e cea mai importantă întîlnire din viața dumneavoastră? Numai că, așa cum se întîmplă mai întotdeauna, lucrurile simple se dovedesc, de fapt, ceva mai complicate. Ca să înțelegeți de ce, citiți răspunsurile invitaților mei.
Din păcate, ne îndepărtăm unii de alţii sau pur şi simplu dispărem. Cred însă că întîlnirile mari sînt puţine şi nu seamănă neapărat cu prieteniile, care, dacă sînt adevărate, nu se sting.
Orice am face, nu ne putem imagina viața fără ele. Unele ne schimbă cu totul. Altele aduc sare și piper în existențele noastre. Le așteptăm, le provocăm, ne emoționează, citim despre ele. E una dintre cele mai delicate teme literare.
“Mai întîi am pierdut puţin, dar de cum am început să pierd s-a trezit în mine dorinţa de a recîştiga, iar cînd am pierdut şi mai mult, am continuat să joc deja împotriva voinţei, pentru a recăpăta măcar banii necesari pentru plecare şi, – am pierdut totul.“
În micul loc grup, violența devine o formă extremă de creativitate. Acest om, care pare victima perfectă și șoricelul cu care ei se pot juca în voie fără să protesteze, reacționează violent la final.
Doar vi se pare că oamenii ies acum pe stradă. Dacă te apropii de corturile cu protestatari, ori nu e nimeni, ori e miros de grătar. Ultima oară cînd am trecut pe lîngă Parlament, mergea un film cu Adam Sandler. Nu glumesc. Și protestele ne-au fost furate.
Pe Calea Victoriei, la miezul nopții, o ceată de copii de diverse vîrste își face rondul, seară de seară. Sînt trimiși la cerșit. Două fetițe ne flanchează imediat. Apar de nicăieri. Una trebuie să aibă în jur de 8-9 ani, celaltă e un pic mai mare. Avem o discuție halucinantă.
După ce am călătorit pînă la New York și pînă în Mexic, era timpul, poate, să ajung și la Chișinău. Am primit de-a lungul vremii mai multe invitații, dar fie apărea ceva neprevăzut, fie mă apuca o groază de drumul prea lung cu trenul. De data asta, astrele s-au aliniat și nimic nu mai părea că‑mi stă în cale.
Mă așez pe scaun, în autobuz, lîngă un puști de liceu. N-are mai mult de 15-16 ani. Stăm amîndoi cu smartphone-urile în mînă și butonăm. Ne uităm pe Facebook și mai răspundem la cîte un mesaj.
"Ideea de bază – de a rezuma tot ce e mai bun în toate secţiunile de la Cannes, într-o săptămînă de proiecţii la Bucureşti – a rămas. Festivalul a crescut însă în toate dimensiunile: arătăm mai multe filme şi aproape pe toate cele premiate, în mai multe săli, avem mai mulţi cineaşti prezenţi care îşi introduc filmele, organizăm masterclass-uri, dezbateri şi retrospective."
Nu ştiu ce e răbdarea. Dar simt cînd mi-o pierd şi cînd aş avea nevoie de ea ca de aer. În Micul Prinţ al lui Saint-Exupéry s-ar putea să existe una dintre cele mai frumoase parabole despre îmblînzire, timp şi răbdare.
În primii ani de viaţă, atenţia noastră variază de la cîteva zeci de secunde la cîteva minute, cu cîteva praguri importante în preşcolaritate (10-15 minute), şcolaritatea mică (25-30 de minute) şi adolescenţă (40-45 de minute).
„Un prozator e condamnat la răbdare. Răbdare în noima ei de stăruinţă. Mai ales cînd îşi centrează naraţiunea pe un personaj real. Nu se intră lesne în pielea altuia, cu atît mai puţin în pielea unui gînditor.”
Atît de mult mă bătuseră la cap, încît nici nu-mi mai dădeam seama dacă îmi plăcea cu adevărat să mă duc în vacanțe acolo sau, pur și simplu, preluasem pe linie maternă un fel de dragoste necondiționată pentru o lume care mie nu-mi mai spunea mare lucru.
În Centrul vechi n-aveai unde să arunci un ac și își dăduseră întîlnire toate miresele din oraș. Își fluturau rochiile lor lungi printre mașinile care se încăpățînau să înainteze printre scaune și petrecăreți.
Tușa Goli îmi arăta cîte un domn foarte în vîrstă, așezat în strana bărbaților, și îmi șoptea la ureche: “vezi, cel de la margine o stat plecat vreo cinci ani la New York, după aia s-a întors, că printre străini îi tare greu”.
Mă număr printre cele multe milioane de fani ai lui Salinger. I-am citit cărțile de mai multe ori. Dar de fiecare dată e ca și cînd le-aș descoperi prima dată. Nu mi s-a mai întîmplat să am același gen de experienţă cu un alt autor.
Dar, de fiecare dată, cînd mă vînturam în drumurile mele pe lîngă tufele de roșii, rupeam cîte una „roză”, cum le zicea ea, care plesnise ușor pe la margini, și mușcam cu poftă. Fără s-o spăl sau să pun sare.
E cineva care să vrea să stea şi să se coacă în oraş? Să tragă din greu, în loc să plece la munte sau la mare? Mi-e greu să cred. Şi asta nu de ieri, de azi. Fie că s-a numit vilegiatură sau că îi spunem concediu sau vacanţă, ne tot gîndim unde să ne refugiem pe timpul verii.
El își reia locul pe șezlong și își pune aparatul la ochi. Mă gîndesc că o vrea să facă o natură moartă cu nisip încins. M-am înșelat. Îi pozează consoartei călcîiele.
Prin octombrie, am primit un mesaj: „Bună, numele meu este Nicoleta Lefter. Vreau să fac un one woman show după textul tău, Aleargă. Aș vrea să ne vedem la o cafea să vorbim puțin”. Și ne-am întîlnit.
