Politicienii noștri vor orice altceva, doar să nu fie niște oameni normali. Că, altfel, la ce ar mai fi bună puterea? Nu să te facă să te simți special? Anul de guvernare tehnocrată va rămîne o ciudățenie greu de digerat pentru un electorat învățat cu supraoameni.
Nu ești scriitor doar cînd stai cu laptop-ul în brațe și scrii. Ci și atunci cînd te uiți în jur, te gîndești la lucruri și încerci să le înțelegi. Cînd te apropii de textura întîmplărilor prin care treci și cînd procesezi deciziile bune sau proaste pe care le-ai luat. Cînd încerci să te pui în pielea celuilalt. Pentru că știi că umbrele zilelor se vor așeza cuminți în texte și vor rămîne acolo și cînd tu nu vei mai fi lîngă ele.
Unii dintre cei care au o relație lungă durată se plîng de monotonie și caută adrenalină în altă parte, cei care sînt singuri vor exact constructul perfect, în care să poată să și respire, să fie și extrem de apropiați de celălalt. Poate că toți ne dorim, de fapt, doar niște oglinzi îndrăgostite.
Citiți Dosarul, amintiți-vă și, de ce nu, răspundeți și dumneavoastră la întrebarea anchetei: „Ce nu i-ai spus mamei tale niciodată?“ Ar putea fi un punct de pornire într-o călătorie sentimentală complicată.
Celebrul „cordon ombilical netăiat“. Mamele vin în întîmpinarea nevoilor copilului fără ca acesta să apuce măcar să și le descopere și să și le exprime.
De cînd mă știu, am avut cu mama un soi de complicitate. Am simțit că victoriile mele sînt și ale ei, chiar dacă nu vorbim despre asta. Nimic nu o face mai fericită decît să știe că reușesc să fac ce-mi place.
Caut mereu roluri care mă scot din accesibil. Parțial și pentru că, de fapt, nu am o zonă de confort. Sînt o ființă foarte agitată, curioasă, hiperactivă în viața civilă.
Ultimul lucru pe care l-am cumpărat de la Anthony Frost a fost Pisica de Cheshire din Alice, pentru că poveștile continuă și cînd ne e greu să mai credem în ele.
Mergi în vîrful picioarelor, nu știi ce zgomot face espressor-ul, unde sînt ceștile, orbecăi după zahăr și nu-ți vine să deschizi frigiderul să cauți cutia cu lapte. Niște muzee în miniatură, care par primitoare, dar te țin la distanță.
„Tati, tu ai scris cărţile astea groase? De ce? Pot să le rod? Pot să rup coperta? Citeşte-mi şi mie. Sau nu, citeşte-i Marinei (lui Ştefan), eu mă duc să mă joc. Ai scris şi poveşti? Zi-mi o poveste.“
Jonas încearcă din răsputeri să-și vadă de arta sa. Se căsătorește, are trei copii, își dorește să fie un tată bun și un soț iubitor. Pictura continuă să fie scopul său principal.
În Dosarul de acum o să descoperiți cît de multe distanțe există și în cîte feluri le putem simți. Vorbesc despre noi la fel de mult cum o fac și apropierile.
Imaginați-vă un corp care poartă toate semnele experiențelor prin care a trecut. Zgîrieturi, operații, alunițe, urme de lovituri mai vechi sau mai noi.
În anii ’30, inclusiv la București, bărbații obișnuiau să își facă costume la comandă, să își personalizeze cu diferite esențe coloniile, aveau adevărate ritualuri în ceea ce privește serviciile de frizerie. Nu era o pedanterie ieșită din comun, ci o realitate, o chestiune firească.
Lumea asta a fetelor e uneori, atît de complicată, și pare că se scufundă cu totul cînd ne îndrăgostim. Oricît de deștepte am fi, va veni cineva care va spulbera într-o secundă toată răceala și stăpînirea de sine de care ne credeam în stare, în urmă cu puțin timp.
Ne-am aliniat pe patru rînduri. În mijloc stă diriginta. Au mai intrat în poză cîțiva profesori, care s-au nimerit atunci în curtea școlii. Nu zîmbește nimeni. Purtăm uniforme pînă la genunchi și cordeluțele albe, de elastic, le-am ascuns în buzunarele pătrățoase. E anul 1989.
De cîte ori nu v-ați zis: „s-a mai scurs o zi, mîine va fi mai bine”? Distanța devine uneori igienică și îndepărtarea aruncă peste situații și oameni un fel de luciditate salvatoare.
Aproape toți producătorii români sau străini, toți distribuitorii, toți șefii ăștia de la diferite fonduri de finanțare europene sau de la televiziuni asta își doresc: „emotion“. Dacă filmul nu promite „emotion“, nu li se pare interesant.
Dracula vindea și leacuri, descîntece, formule magice, poțiuni, urme ale tălpilor lui Iisus, păstrate de două mii de ani. Oamenii aveau nevoie de dovezi concrete ale credinței lor.
Mereu m-am întrebat cum se aliniază astrele și ce mișcări tectonice trebuie să se producă în univers ca doi oameni să se întîlnească și să se înțeleagă cu adevărat.
Dacă îi spui cuiva că a fost crud cu tine, într-o anumită situație, se va supăra. Cred că, uneori, poți să accepți mai ușor răul, decît cruzimea. Care doare, dar te și trezește.
În Bucureștiul lui Mircea Cărtărescu este vorba despre un oraș care e, pe rînd, un alter ego al naratorului, un oraș-corp, cu alcătuire anatomică, un peisaj multisenzorial, un text, o „zonă“ pynchoniană, în care se întîlnesc toate contradicțiile spațio-temporale.
„Ce faci, dormi?/ La ora asta?/ Bă, da tu știi pe unde sînt eu acum? În tren, mă duc la Bechet, pe la frații mei./ Mă întorc pe 1 noiembrie. Bine, doamne ajută! Hai, sănătate.”
Nu cred că e zi în care să nu mă gîndesc cum ar fi ca, într-o dimineață, să deschid ochii și să-mi spun: „Gata, în următoarele 12 ore, sînt pregătită să experimentez starea de nesimțire”.
Cu sushi-ul cred că e așa: cine a încercat o dată o să-și dorească să repete experiența și va face tot ce ține de el să descopere, în orice oraș nou în care ajunge, încă un loc pe care să-l încerce.
Gîndiți-vă puțin la ce ați trăit în diverse momente din viață. La nopțile care v-au rămas în minte și le-ați putea povesti oricînd, indiferent de cîți ani au trecut peste ele. Fiecare dintre noi are propria colecție, la care, chiar dacă nu umblă prea des, nici n-ar renunța de bunăvoie. Par un fel de ozn uri în viețile noastre.
A fost prima dată cînd m-am gîndit serios la întrebarea „de ce nu citesc copiii?”. Și că, dacă nu crești un public pentru care literatura să însemne și altceva decît niște texte obligatorii, posibile subiecte de examen, el nu va veni niciodată din cer.
A devenit o chestiune de curaj asumarea propriei ființe cu datele sale reale, nu cu convențiile pe care ni le atîrnăm pe noi ca să facem „figură frumoasă“.
Imediat după ce ai apăsat pe buton şi a ieşit fotografia, ea are nevoie să stea lîngă o sursă de căldură. Şi cel mai uşor e să o ţii la piept un timp. Poate că intimitatea şi de acolo vine.
Am jucat poker online în neștire. Credeam că mi-e bine. Eram bun. Ultima dată am cîștigat 15.000 de Euro. Nu ieșeam cu săptămînile din casă. Și habar n-aveam pe ce lume trăiesc. Așa mi-au trecut niște ani din viață, din care n-am nici o amintire.
Odessa în flăcări (regia Carmine Gallone), filmul propagandistic din 1942, descoperit relativ recent și făcut în studiourile Cinecittà din Roma, a fost arătat la TIFF în 2011. Decorul Castelului Bánffy de la Bonţida a rimat perfect cu glam-ul lui decadent.
Contaminarea, asumată și controlată, prin empatie, poate fi un instrument care ajută la înțelegerea și scrierea unui subiect. Dincolo de contextul politic și social în care se întîmplă lucruri nefericite și nenorocite, jurnalismul e despre oameni și despre ce-i face pe oameni să fie oameni.
E trecut de unu noaptea și stau în camera 404 a unui hotel din Odessa. E liniște. Dacă trag draperia, dincolo de fereastră nu e strada sau Opera, ci alte camere, care mai devreme erau luminate.
„Avem mare noroc cu Anim’Est-ul. Festivalul are în fiecare an competiția românească în care vezi tot ce se face într‑un an în comparație cu ce se face în alte părți. Și, vrînd-nevrînd, îți dai seama care e nivelul. La noi nu există încă o școală de animație.“
Jurnalul de acum e despre apusul unei vieți, despre lumea care pare la fel, dar nu e, după ce M a murit. Matei Călinescu are 73 de ani scrie prima însemnare. Apusul biolgic începe să-i sufle în ceafă. Onestitatea cu care Matei Călinescu se raportează la bătrînețe devine din ce în ce mai tulburătoare, pe măsură ce trece timpul.
Nimeni din familia mea nu mai fusese vreodată în străinătate. Asta atîrna greu. Îmi aduc și acum aminte emoția pregătirilor. Îngrijorarea mamei, care se gîndea la tot felul de artificii. I-a venit ideea să-mi ascundă banii, pe care trebuia să-i schimb o dată ajunsă acolo în mărci, în niște pliculețe de pansamente sterile, pe care mi le-a pus apoi sub sticla de la termos. Clandestinitatea și spaima se învață pas cu pas.
Nu știu cum vă descurcați cu nisipul zilei care tocmai s-a dus și nici ce faceți cu el, dar mie mi se întîmplă cam așa: mă pun, uneori, seara în pat și stau cu ochii în tavan și mă întreb ce-am păstrat din cele 12 ore care au trecut.
