„Trebuie să fii cel mai bun“, auzim uneori de la grădiniță. „Ce, tu nu poți?“ – și ușor-ușor începe antrenamentul pentru performanță. Nu mai contează ce-ți dorești, dacă ești bun să faci o anumită meserie, important e să reușești.
Cel mai greu examen din viața lor de elev, nu ca nivel de dificultate, ci pentru că este un examen cu implicații majore, hotărîtor pentru mediul în care se vor forma ca viitori indivizi.
Înainte de a începe să scrii, gîndeşte-te. De regulă, gînditul e un proces atît de obositor de plicticos, încît nu vei reuşi să-l duci pînă la capăt şi te vei bucura să rămîi (devii) un cetăţean folositor societăţii; 5) nu uita că viaţa e absurdă, aşadar e normal să te apuci de scris.
Philip Roth credea „că trăim într-o lume în care minciuna e regină”. S-ar putea ca în curînd marile bătălii să nu se mai dea pe resurse, ci pe alchimia transformării adevărului în minciună și invers.
Îmi amintesc un voiaj nocturn interminabil, într-un tren care nu poseda wagon-lits, un oraș, o atmosferă și un festival de care m-am amorezat instantaneu, un party de închidere delirant, într-un Diesel dotat, la acea vreme, cu scaune din cele mai șubrede, urmat de un mic dejun la un restaurant libanez care astăzi nu mai există, unde eu am comandat (oroare!) o ciorbă de văcuță. Și-mi mai amintesc cum Mihai îmi nota febril în program filmele pe care nu aveam voie să le ratez. Tradiția asta s-a păs
Cît de intimi ne permitem să fim cu noi înșine? Sau cu cei de lîngă noi? Unde se retrag intimitățile pierdute, există un cimitir al apropierilor eșuate?
„Ușile interioare“ ale scriitoarelor și scriitorilor duc în același loc, singurul care contează; „trupul sufletesc“ n-are gen sau sex, deși un punct G s-ar putea să aibă…
Spaime, neliniști, nesiguranțe și nefericiri, pe toate le simți de multe ori în spatele consultului ginecologic. Fără empatie și implicare emoțională e greu să obții încredere și intimitate. Dar se poate și fără, în fond, ginecologul nu e psihoterapeut.
I-am rugat pe copiii de clasa a VII-a și a III-a cu care eu și Svetlana Cârstean lucrăm la Incubatorul de lectură să scrie pe cîte un bilețel ce reprezintă pentru ei intimitatea. A ieșit un puzzle de „intimități“ mici, scrise de mînă, de-o candoare fără margini.
Cuvintele lui Proust îi transformă în niște pisici somnoroase. Ai zice că nu mai sînt atenți, dar nu fac decît să se lase prinși în pînza aceea de senzații și de emoții. „E vorba despre timp”, spun imediat după ce ne oprim din citit.
Am o slăbiciune pentru orașele văzute noaptea. Budapesta rămîne unul dintre cele mai misterioase. Chiar dacă între mine și ea exista mereu geamul mașinii ghidului perfect, Eunicia Trif, sau al unui tramvai. Mi-am dorit, cu Dan Lungu, să ajungem la un restaurant de pește, despre care ne zisese Agotha Szentannai, dar la care n-am mai reușit să mergem, mai ales pentru jumările de crap. Poate că ăsta e semnul că ne vom întoarce.
Am încercat să-i povestesc cuiva, de curînd, ce pierde dacă nu zboară. Mă uitam la fața lui și îmi dădeam seama că frica e mai adevărată decît toată „vata de zahăr” și crestele înzăpezite ale munților, cu care îl ademeneam eu.
Un bărbat stă cu o carte în mînă, complet absorbit, cîte o dimineață întreagă. Uită țigara aprinsă în scrumieră și ea fumegă, abia dacă își amintește să mai ia cîte o înghițitură de cafea din cana de pe masă.
Adică va trebui găsit un alt procuror, care să promită, cu mîna pe inimă, că nu va șifona fața de Alba ca Zăpada a țării? Există o pepinieră de „oameni de bine”?
Știu femei cărora o după-amiază prin magazine le tratează toate bolile sufletului și ale trupului. Blugi nenumărați, zeci de încălțări care de care mai minunate, rochii, genți, toți ce ai visat sau încă n-ai apucat, găsești acolo.
Să vorbești articulat și corect nu are cum să fie o opțiune. O exprimare atît de defectuoasă, o relație atît de proastă cu ceea ce ar trebui să fie limba în care te-ai format și ți-ai construit sistemul interior de cunoaștere, trădează mai mult decît niște lacune de gramatică.
Ai mei cred că povestea cu scrisul de cărți e un fel de hobby, dar că trebuie să ai o meserie ca lumea pe lumea asta. Și le înțeleg frica. Ba, mai mult, o simt uneori pe șira spinării.
Nu moartea m-a speriat atunci, ci umbra acelor sărbători, care se întindea necruțătoare peste noi. Am numărat lunile și zilele. La capătul tuturor spaimelor mele apărea Crăciunul acela, care nu mai semăna cu nimic din ce știam. Devenise o sperietoare care se tot apropia. Mi-am dorit să-l pot șterge de pe fața pămîntului.
M-a născut cînd avea 19 ani. O adolescentă șatenă, care ține un copil în brațe, așa sîntem în prima noastră fotografie. De nenumărate ori m-am gîndit că viețile alor mei ar fi luat-o, poate, în alte direcții dacă n-aș fi apărut eu. Erau la fel de tineri, iar eu am ales, cumva, pentru ei.
Nu sînt clarvăzător și nu cred necondiționat în futurologie, dar nu prevăd încă cincisprezece mii de ani pentru umanitate. Adică nu e sigur că se va autosalva pentru viitorul îndepărtat.
Ne-a ascultat, apoi ne-a întrebat prin semne cum ne cheamă, de unde sîntem. După un timp devenise o conversație normală. Doar că omul nu vorbea. Era un fost sportiv, rugbist, care alesese să se retragă din lume și ținea acest post al tăcerii.
Am ajuns la Școala specială pentru surzi Nr. 1, din Dămăroaia, de pe strada Neatîrnării, după ce am întrebat o femeie cu un copil de mînă, la ieșirea din metrou, pe unde ar fi mai bine s-o iau.
Ne tratează ca și cum am fi din ce în ce mai proști. Mass-media instituțională a devenit din ce în ce mai puțin dispusă să riște cu forme documentare mai libere, mai puțin formatate, care lasă loc spectatorului să gîndească singur.
Îmi zic că trebuie să fie una dintre victimele din Colectiv. Exact la asta m-am gîndit și în urmă cu cîteva săptămîni, cînd m-am așezat la bar în spatele cuiva cu brațul bandajat și cu un fel de căciulă pe cap care să-i protejeze scalpul. Eram la proiecția documentarului The Man Who Changed the World, avanpremiera DokStation de la Deschis Gastrobar, și mi s-a strîns sufletul.
Noi, un grup de boemi cortiști romantici, să punem la cale Asociația Salvați Vama Veche și Festivalul Stufstock. Demersul Asociației a eșuat în ce vedem acum în Vamă, Stufstock-ul a avut momente de glorie și de delir artistic, iar noi, în bună parte, ne-am înțelepțit, sau ne-am acrit, sau am fugit spre alte mări.
Într-o noapte, la Vama Veche, stăteam la malul mării și priveam cum în apă străluceau niște scîntei mici cînd apa era agitată. Și soția mea, Cristina, cînd a văzut că n-aveam chef să mă bălăcesc și eu, mi-a adus în palme puțină apă din mare în care plutea o scînteie luminoasă, o noctilucă.
Dacă n-ar fi fost cîte un copil în familie, care să-i mai anime, plînsul ar fi fost un barometru mult mai plauzibil al stării de fapt. La începuturi, mă gîndesc că cei mai mulți s-au distrat unii cu alții. Dar că plăcerea asta se tocește în timp și mărunțișurile concrete ne acaparează.
Am vorbit mult. Se făcea din ce în ce mai tîrziu, iar gîndul că el nu rămînea cu noi la Costinești, ci urma să plece mai departe, îmi făcea inima franjuri.
La proiecția de seară a filmului Cîini al lui Bogdan Mirică s-a pornit un potop, nu o ploaie de vară. Ne-am adăpostit sub cortul de la cafeneaua festivalului, ne-am uitat la stropii mari și am făcut pariuri despre cît o să reziste cel mai eroic pompier voluntar, care rămăsese singur, în fața ecranului și nu-i mai venea să se ridice
Aș zice că e un cocon pe care oamenii, după ce se întîlnesc și se plac, încep să-l construiască. E nevoie de timp și de răbdare. Nu se obține peste noapte. Deși, fără o anumită familiaritate cu celălalt, care ți-a fost complet străin cu puțină vreme în urmă, țesătura ei nu va fi niciodată spectaculoasă.
Încerca să mă convingă să citesc o carte. Atunci nu mi se părea cea mai pasionantă activitate, acum mă gîndesc că mi-am petrecut cu cititul cea mai mare parte din viață.
„Asta e treabă de bărbat”, ai zice și eu ți-aș da cuțitul cel mai ascuțit, dar nu m-ar lăsa sufletul să ies și să te las singur cu peștele ăla hăcuit pe masă.
Unul dintre motivele pentru care copiii reacționează mai bine la textele contemporane se leagă de faptul că se recunosc mai ușor. Nu resimt barierele de context și de limbaj.
Mă uit în jur, uneori, și mă întreb dacă nu cumva lipsa de implicare și de fragilizare în relațiile dintre oameni nu funcționează, subconștient, ca un scut împotriva durerii.
Succesele de anul trecut cu diametral opusele Sieranevada și Două lozuri vorbesc de la sine, pentru că, în mod paradoxal, nici Cristi Puiu, nici Paul Negoescu nu se așteptau la un asemenea flux de simpatie din partea publicului.
Știți, n-am nimic cu ei. Pot să trăiască, să se angajeze, dar să nu-i văd eu. Și, mai ales, să nu se căsătorească. Cum adică să înfieze copii? Asta e o blasfemie. Ce ar fi în sufletul micuților ălora, cum s-ar simți?
