Plăcerea de a citi
E un paradox, într-o lume în care toți sîntem expuși unei cantități impresionante de text, de orice fel, să auzim obsesiv aceast enunț: „Copiii de azi nu mai citesc“. Ne putem lamenta la infinit, dar nu cred că asta duce undeva. Poate ar trebui să ne gîndim că au motivele lor. Dacă ne punem în locul lor, ce descoperim? Îi întrebăm ce le-ar plăcea? Unde găsesc textele care să îi atingă și să le vorbească despre ce-i interesează? Prietenie, iubire, singurătate, diferențe, empatie etc. Toți copiii între 10 și 17 ani pe care i-am cunoscut și cu care am lucrat, împreună cu Svetlana Cârstean, la atelierele noastre, „Noi citim, tu citești, eu citesc“, aveau aceeași problemă: veneau de la școală cu ideea că literatura e plictisitoare. Poți să citești de plăcere orice altceva, dar textele din manuale trebuie păcălite ca să poți să iei o notă mare. Nu ne-am propus să descoperim mari talente, ci să ne jucăm împreună, întîi de a cititorii, apoi de-a scriitorii. Să ne împrietenim cu personaje adolescente celebre, cu Holden Caulfield, de exemplu, din De veghe în lanul de secară de Salinger, cu adolescența din Juventus a Simonei Popescu, cu biblioteca lui Amos Oz sau cu Gregor Samsa al lui Kafka. Pariul nostru ar putea fi rezumat astfel: dacă dezbatem, votăm, facem scenarii, ne imaginăm cum continuă poveștile, cititul poate să devină antrenant. Și nu ne-am înșelat, copiilor li se topește reticența, devin curioși în momentul în care discursul și abordarea se schimbă. Se apropie natural de text, îl dau jos de pe orice soclu. Află și simt că scriitorii nu sînt niște exponate de la „Antipa“, ci niște oameni care scriu despre fiecare dintre noi, ca și cînd ne-ar cunoște. Felul în care poate fi folosită literatura ca declanșator pentru propriile povești mi se pare pur și simplu fascinant.
Au fost tineri care ne-au spus că această întîlnire i-a ajutat mai mult decît lecțiile de română de la școală. De ce? Răspunsul e cît se poate de simplu: am apăsat pe singura pedală funcțională – plăcerea lecturii. Dacă pe ea o scoți din joc, rămîn doar obligativitatea, scorțoșenia, discursul găunos. Prejudecata că te poți ascunde în spatele unor cuvinte frumoase, care nu spun absolut nimic, pare un sport practicat pe scară largă. Literatura nu merită asta. Și nici cititorii ei, fie elevi sau oameni mari.
Unul dintre motivele pentru care copiii reacționează mai bine la textele contemporane se leagă de faptul că se recunosc mai ușor. Nu resimt barierele de context și de limbaj. Dacă ar avea instrumentele necesare, prin care ar ști de unde să le apuce, le-ar fi mai ușor să se raporteze la ceea ce citesc în general.
Mă emoționează foarte tare reacțiile celor cu care am lucrat în momentul în care văd că poezia poate să fie și altfel. Sau că putem citi două texte foarte diferite, care vorbesc despre relația pe care niște personaje adolescente o au cu profesorii lor. Și cu care empatizează de la primele pagini. Poate că literatura contemporană i ar putea îmblînzi pe cititorii tineri, așa cum face Micul Prinț cu vulpea pe care o întîlnește pe drum. Cine știe?
