„Pînă la urmă, editorii au început să ne vadă“ – interviu cu Stela LIE
Stela Lie este profesoară la UNArte București și fondatoarea Clubului Ilustratorilor Români. Și o artistă care-mi place mult. De la ea și de la Dinu Dumbrăvician am auzit vorbindu-se prima dată despre o generație de ilustratori tineri și talentați, care aveau nevoie de ajutor ca să devină cunoscuți pe piață. Fără hotărîrea, încrederea și generozitatea lor nu cred că lucrurile ar fi stat azi la fel.
Cînd v-ați gîndit prima dată la un desant al ilustratorilor tineri și ați făcut cu ei un club, cum arăta piața de carte?
Pînă prin 2000 lucrurile stăteau prost, surprinzător de prost pentru mine, care am copilărit înainte de Revoluţie, oho-ho, chiar în anii ’60-’70, cu tot felul de cărți, chiar cu reviste pentru copii (Arici Pogonici și chiar Cutezătorii). Nu înțelegeam ce se întîmplă, trecea timpul și noii editorii ori umpleau rafturile cu traduceri (care se iau la pachet cu ilustrația), ori cu niște monstruozități ieftine, ilustrate de anonimi (la propriu, nesemnate). Și, în timpul ăsta, noi tot trimiteam absolvenți pe piață gata să moară de foame! Advertising-ul, publicitatea nu e pentru oricine. Nu dezvolt subiectul acum.
Așa că m-am gîndit, împreună cu niște absolvenți din 2003, să ne organizăm cumva (și am făcut Asociația Clubul Ilustratorilor). Am expus împreună în galeriile UAP, unde puteam eu, am dat teme de atelier care puteau fi de ilustrație. Primele expoziții, atunci cînd eram puțini și chiar eram prieteni, au fost o bucurie pentru toți, era atît de nou totul! Nici nu ziceam că facem ilustrație, ci „imagini care spun povești“…
Ce șanse erau să ajungă să facă cu adevărat ilustrație în România? În cît timp estimați că s-ar putea întîmpla cu adevărat?
Speram să vină momentul cînd ilustrația de carte să-și facă iar loc în lumea noastră, așa cum a fost cîndva. Dar speram să se întîmple mai repede, nu în zece ani. Făceam expoziții (chiar în străinătate), printam fanzine, chiar am tipărit cărți. Am colaborat cu instituții, ICR-ul din timpul domnului Patapievici, CREART-ul, ArCuB, AER. Numai editorii nu ne vedeau!
Am făcut un catalog, l-am trimis la edituri. AER-ul ne-a primit la Bookfest, asta a contat enorm pentru că s-a repetat (se repetă) an de an, lumea știe și ne caută standul.
Ați deschis, împreună cu Dinu Dumbrăvician, calea spre o colaborare între scriitorii români și ilustratori, prin antologiile pe care le-ați făcut în condiții grele (și mă refer și la bani, bineînțeles). Cît a contat acest efort în a-i face pe editori să conștientizeze nevoia de a scoate pe piață cărți frumoase?
Cred că pînă la urmă editorii au început să ne vadă. Calitatea noastră de bază a fost anduranța, rezistența. E atît de românesc să nu poți face nimic împreună! Sîntem atît de individualiști. Am rezistat și ne-am făcut prieteni, Faber Studio (adică Dinu & co), Oana Gruenwald (pe atunci la BIZ), Herbert Gruenwald, Florin Bican, Dana Moroiu, Nicolae Elek. Prima antologie a tipărit-o Elek la Proeditură și Tipografie cu bani de la o firmă privată. Florin Bican a adunat scriitorii, Faber a făcut layout. Din păcate, a fost un tiraj mic.
A durat ani de zile pînă să putem continua, în aceeași echipă, dar de data asta, Dinu Dumbrăvician a adus Editura Trei în ecuație și lucrurile au stat mult mai bine. Antologiile nu doreau decît să arate editorilor că există și scriitori dornici să scrie pentru copii, și ilustratori. Poate a avut efect pentru că, în ultimii cinci ani, chiar au apărut mai multe cărți ilustrate de artiști români.
Cum ați descrie cărțile publicate în ultima vreme?
Tot mai bune, mai frumoase, dar nu destul de multe încă. Sînt edituri care au făcut cărți pentru copii și apoi au renunțat, altele s-au apucat. Cartea Copiilor este o pionieră. Editura ART face pentru copii Arthur, Editura Trei face Panda, Editura Cartier face Codobelc. Sînt „diviziile“ lor pentru copii. Din fericire, unii dintre editori au aflat că există nu doar ilustratori, ci chiar graphic-designeri, și ăsta este un motiv pentru care, de fapt, arată cărțile mai bine.
Există în acest moment un trend și ilustratorii sînt chemați în diverse zone/publicații online (mă gîndesc la Scena 9), publicitate, să facă tot felul de proiecte. Cei mai buni au devenit scumpi. Cum credeți că vor evolua lucrurile?
Mi-e teamă că ne-am trezit într-o separație, ilustratorii din publicitate vin, în general, din departamentele de Design ale Universităților de artă. Se descurcă mai bine în publicitate, se organizează, găsesc banii, știu să se facă vizibili, sînt „branșați“, „hype“, sînt mai scumpi. Ilustratorii de carte vin (în general, nu toți) dinspre arta vizuală, graficieni, pictori. Educați să deseneze tot timpul, orice, lumea din jur sau lumea din capul lor. Unii dintre ei au fost studenți excepționali, puteau face orice, dar au ales ilustrația de carte.
Îi cunoașteți de cînd sînt studenți, ați fi mizat pe „gloriile“ momentului?
Irina Dobrescu este un exemplu de student excepțional, desenator minunat, persoană cultivată, prietenă cu cărțile. Sebastian Oprița, colegul ei, un adevărat povestitor vizual, era de așteptat să ajungă în cărți (și „în cărți“). Și alții au ilustrat cîte ceva, dar apoi au renunțat și s au întors în atelierele lor de artiști.
Cum ați descrie școala care îi formează pe ilustratori? Se adaptează și ea la mișcările pieței?
Sîntem o școală care încearcă să ofere o educație vizuală completă, doar că noi, la Grafică, le oferim din toate cîte ceva, computer, afiș, ilustrație, foto, animație și, desigur, mai ales desen. Nu avem însă o adevărată specializare, ca în Occident, unde există departamente de ilustrație, cu toate cursurile axate pe acest domeniu. Din păcate.
Dar oare piața noastră de ce are nevoie? Cifrele de școlarizare cele mai mari sînt totuși la Grafică, Design, ceea ce arată că aceste departamente răspund pieței, cred.
Cum ar arăta cea mai bună dintre lumile editoriale posibile pentru un ilustrator?
Pe mine m-ar obosi să fac ce văd că fac tinerii colegi din Club (mă gîndesc la Oana Ispir, care e prezentă în toate mediile digitale, se străduiește „să posteze“ mereu cîte ceva), așa că mi-ar plăcea ca editorul să aibă un om specializat „pe vizual“ și care să știe să potrivească un ilustrator cu un scriitor. Să te solicite pentru că desenezi așa cum desenezi și să nu-ți ceară să faci altfel, cum nu-ți place (dar faci pentru că ai nevoie de bani, ești profesionist etc.). Mi-ar plăcea și să avem agenți de ilustratori sau, și mai bine, să ne caute cei din străinătate.
Prețurile noastre nu sînt mari și ar trebui să fie respectate de toți editorii, să existe numai contracte cinstite, ar trebui să nu ți se ceară probe gratuite prea multe, ar trebui să nu intervină nimeni în munca ta, să ți se solicite Bun de tipar, să primești exemplare gratuite, să nu faci muncă de graphic-designer. Să desenezi. Doar.
a consemnat Ana Maria SANDU
