Două zile la Budapesta

M-am întors la Tîrgul de Carte de la Budapesta după 11 ani. În 2007 fusesem invitată să particip la programul „International First Novel Festival”, alături de alți scriitori din Europa. Era prima mea experiență „internațională” de scriitoare. Poate de asta și Tîrgul de Carte, și oamenii cunoscuți atunci mi-au rămas dragi, iar regăsirea, peste ani, m-a bucurat.

Multe s-au schimbat de atunci. Am simțit depresia post-alegeri, de care mi au vorbit nu numai traducătoarea Gabriella Koszta și actrița Csona Judit (care se apropie de a o suta reprezentație cu spectacolul pe care l-a făcut după Sînt o babă comunistă a lui Dan Lungu). Turismul de week-end din capitala Ungariei nu ține cont, însă, de angoasele politice, iar cozile de la intrarea în cluburi și în restaurante erau sîmbătă seara impresionante.

Mi-am amintit rîndul de oameni care așteptau, în 2007, să ia autografe de la Peter Esterhazy și de la Umberto Eco. Acum, în Tîrgul de Carte care se organizează într-o fostă fabrică, cu o peluză imensă în față, oamenii se adunau aproape la fiecare stand pentru ca scriitorii unguri tineri să le semneze cărțile. Am întrebat cine erau autorii, unii erau poeți, alții erau mai cunoscuți de la televizor, fiindcă avuseseră fie cîte o emisiune culinară, alții scriau pentru copii, dar mi s-a părut că instituția autografului a rezistat mai mult decît în alte părți.

Tîrgul de Carte nu e mare, dar e prietenos. Cel mai cool cuplu de vizitatori văzut: doi tineri în scaune cu rotile, care se opriseră la cafeneaua cochetă de la etaj ca să bea o limonadă și ea îi citea lui, la ureche, un fragment dintr-un roman.

În vînzoleala de cărți și de oameni, am întrebat-o la un moment dat pe Gabriella Koszta de Ádám Bodor, pe care l-am descoperit cu Zona Sinistra datorită lui Filip Florian. La mai puțin de o oră, după ce ne așezaserăm la o terasă, a trecut împreună cu soția lui pe lîngă noi. Cele cîteva minute cît au stat cu noi la masă le-am primit ca pe un cadou. N-am avut curajul să-i spun că, după ce i-am citit romanul, visele mele au fost o vreme contaminate de atmosfera de o stranietate fără margini, de aburul lumii din carte, care nu seamănă cu nimic altceva.

Timpul se suspendă în aceste călătorii scurte. Se împarte în ore în care ai lansări și discuții. Lajos Nagy, interpretul care ne-a acompaniat și la discuția cu Dan Lungu și Alex Goldiș, a fost neobosit. Pune atîta suflet în cum traduce, încît Alex a fost de părere că sigur am părut mai deștepți în ce am spus și am povestit.

Dan Lungu și-a lansat în maghiară romanul Fetița care se juca de-a Dumnezeu, iar despre carte a vorbit Dragomán ­György, un scriitor drag, revăzut și el după niște ani. Întîmplările din turneul electoral pentru funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor din România al lui Dan ne-au făcut să rîdem mult în așteptarea gulașurilor noastre.

Am o slăbiciune pentru orașele văzute noaptea. Budapesta rămîne unul dintre cele mai misterioase. Chiar dacă între mine și ea exista mereu geamul mașinii ghidului perfect, Eunicia Trif, sau al unui tramvai. Mi-am dorit, cu Dan Lungu, să ajungem la un restaurant de pește, despre care ne zisese Agotha Szentannai, dar la care n-am mai reușit să mergem, mai ales pentru jumările de crap. Poate că ăsta e semnul că ne vom întoarce.

Personajul cel mai important, care face ca literatura română contemporană să fie acasă în Ungaria, este traducătoarea Gabriella Koszta. Am stat de vorbă pe îndelete și vă invit să citiți interviul nostru. Să traduci scriitori români și să convingi editori străini să-i publice înseamnă și pasiune, dar și un efort susținut.

Foto: Mihai Cucu