„Important era sentimentul de libertate“ – interviu cu Cristian PEPINO

Publicat în Dilema Veche nr. 705 din 24-30 august 2017
„Important era sentimentul de libertate“ – interviu cu Cristian PEPINO jpeg

Cristian Pepino este regizor de teatru de animație. Locuiesc aproape de Teatrul „Țăndărică“ și trec în fiecare zi pe lîngă panoul cu fotografii, unde există una cu el. Cînd am citit Cartea de la Vama Veche, volumul său apărut la Editura Humanitas în 2015, am avut un puternic sentiment de familiaritate, chiar dacă între amintirile noastre, legate de aceleași locuri, sînt niște decenii. Am descoperit o arheologie fascinantă a unor veri petrecute la 2 Mai și Vama Veche în anii ’60-’70. O recuperare sentimentală a unei lumi care se retrăsese în satele de la capătul litoralului nostru și experimenta o formă specială de libertate.

Care e prima dumneavoastră amintire legată de mersul la mare? Unde ați fost și cum era?

Cred că aveam vreo patru ani, prin 1954, și părinții mei m-au dus la mare. Stăteam la Năvodari, unde era o tabără a medicilor farmaciști. Erau camere -mici în niște clădiri modeste care semănau cu niște barăci. Un unchi de-al meu era farmacist și ne lua și pe noi cu el. Așa că familia mea, care avea venituri modeste, își putea permite o vacanță la mare cu bani puțini. Țin minte cîteva lucruri care m au impresionat. Era un fel de băltoacă pe plajă, care comunica cu marea printr-un șanț îngust, și în apa mică înotau zeci de pui de calcan. Pe vremea aia, calcani se găseau peste tot, nu era scump deloc. Pe urmă, îmi amintesc că farmaciștii făcuseră un fel de teatru în sala cantinei și jucau acolo tot felul de scenete umoristice, pe care evident nu le-nțelegeam. În locul acelei tabere a farmaciștilor s-a făcut mai tîrziu tabăra pentru copii. Alte amintiri – bineînțeles, mă bălăceam cu mare bucurie în mare și purtam cu mîndrie o șepcuță albă și-un colier din scoici meșterit de mama mea. Slip n-aveam, pe vremea aia toți copiii erau nudiști. Într-o zi, tata a prins niște peștișori și i-a pus într-un borcan cu apă în camera în care dormeam. Dar eu am crezut că mi i-a adus ca să-i mănînc, pentru că toată ziua mîncam hamsii prăjite, așa că, într-o după-amiază, cînd ai mei dormeau, am înghițit toți peștișorii, bineînțeles, după ce le-am rupt capetele.

Povestiți în Cartea de la Vama Veche despre lumea boemă a tinerilor din anii ’60-’70. Vă petreceați vacanțele în satele 2 Mai și, apoi, Vama Veche. De cîtă libertate vă bucurați în acele veri? Era un fel de lume suspendată, în care presiunile nu se mai simțeau?

Sigur, aveam un sentiment de libertate totală la mare, erau aceste sate, pe atunci, în afara „lumii civilizate“. Nu ne certa nimeni că fumam sau că aveam plete și cămăși înflorate. Nici nu erau milițieni la 2 Mai, așa că nu ne era teamă că or să ne tundă pletele cu de-a sila, cum se mai întîmpla prin București. Dar într-o noapte, să fi fost prin 1968, stăteam la obișnuitul foc de tabără de pe plajă și ascultam cîntecele lui Mircea Florian și ale altor folkiști – care pe atunci nu aveau voie să apară în public sau la televizor, era înainte de Cenaclul „Flacăra“. Nu era voie nici să facem focuri pe plajă, dar grănicerii care patrulau noaptea pe acolo, și care erau tineri de vîrsta noastră, ne lăsau în pace. Și în noaptea aceea au năvălit pe plajă cîteva mașini de miliție și vreo zece milițieni ne-au alungat ciomăgind zdravăn pe cine apucau. Dar asta s-a întîmplat o singură dată, cine știe ce ștab trecuse pe-acolo și fusese deranjat că niște puști pletoși cîntau noaptea la malul mării.

Cît de „supravegheați“ erau boemii în aceste vacanțe?

Eram într-un grup de prieteni și nu ne simțeam supravegheați. Dar probabil că erau și ceva securiști și turnători pe-acolo. Mai apărea pe plajă uneori cîte-un individ cu cămașă albă care se simțea cam stingher printre nudiști și care se chiora la noi pe furiș. Dar nu ne păsa, spuneam bancuri despre Ceașcă, și tot ce ne mai trecea prin cap.

Față de ce se întîmpla în celelalte stațiuni de pe litoralul nostru, ce era special în aceste locuri? Cum s-a creat comunitatea care venea aici?

Au venit mai întîi tot felul de artiști, de intelectuali, de oameni de bine, cărora le plăceau mai mult atmosfera rustică, liniștea, faptul că plaja era foarte puțin populată. Și prețurile erau mult mai mici decît la hotelurile din stațiuni. Dar important era sentimentul de libertate. Și că mergeau la 2 Mai numai oameni civilizați, mitocanii nu călcau pe-acolo. Sigur, devenise și o modă la un moment dat, pentru noi, elevii de liceu de prin anii 1965-’68, era foarte șic să mergi într-un asemenea loc frecventat de artiști pe care îi admiram: Nina Cassian, Irina Petrescu, Liviu Ciulei și mulți alții.

Mi se pare interesant cum fiecare generație a păstrat, cumva, fascinația pentru aceste locuri și a încercat cu disperare să le reinventeze. Vama Veche a devenit, în timp, o stațiune zgomotoasă, aglomerată și kitsch. Dar gloria ei, sinonimă cu un fel special de libertate, a supraviețuit intactă. Credeți că are legătura cu istoria locului sau cu nevoia de a avea o alternativă la turismul mainstream, indiferent de vremuri?

Într-adevăr, „brand-ul“ a supraviețuit, deși Vama de acum nu mai seamănă deloc cu satul mic și pitoresc din anii ’70-’80. Dar și tinerii de-acum consideră încă locul ăsta ca un domeniu al libertății. Și, dacă ei se simt liberi, nu îi poate afecta nici o schimbare.

Cînd ați fost ultima dată în Vama Veche? Cum vi s-a părut?

În 2000. Cam aglomerat.

Pentru cineva care vă citește cartea și care a ajuns în Vamă în ultimii ani e greu să-și imagineze că a fost cîndva un loc liniștit. Amintirile acelor veri, odată rememorate, recuperează nu doar istoria personală a unui sat, dar și amintirile unei lumi. Pare că v-ați amuzat cînd ați scris-o. Un fel special de nostalgie și de vitalitate se regăsesc deopotrivă în textul dumneavoastră. V-ați făcut însemnări de-a lungul timpului sau ați mizat doar pe memorie?

Am scris cîte ceva de cîte ori mergeam la mare. Așa ne relaxam înainte de a ne aduna seara la taclale: mai scriam, mai desenam. Multe întîmplări le-am tot povestit prietenilor mei mai tineri. S-a întîmplat ca acum vreo trei ani să-i trimit pe mail unei cunoștințe cîteva dintre amintirile astea. Era foarte tristă și am încercat s-o înveselesc. S-a amuzat și m-a rugat să-i mai trimit povești din astea. Și, treptat, s-au adunat vreo două sute de pagini. Dar n-am crezut la început că o să iasă pînă la urmă o carte. Nu știu dacă e vorba de nostalgie, nu sînt un tip nostalgic.

Personajele dumneavoastră cum au citit cartea?

Bineînțeles, mulți dintre prietenii mei, care sînt și „personaje“, au citit textele mele chiar înainte de-a fi publicate. Am vrut să văd dacă nu cumva se simte vreunul jignit de ceva. Dar toți mi-au spus că e-n regulă. Silviu Purcărete, Dimi Simon, Antonio Albici, Decebal Scriba… Mulți mi-au zis că le-a făcut plăcere să și aducă aminte de momente atît de frumoase din tinerețea noastră. Dar se pare că și tinerilor le plac istorioarele astea. O domnișoară foarte tînără care a citit cărțile mele mi-a scris așa: „Mi-ar plăcea să fiu cum erați voi atunci“.

Dacă ați putea să păstrați un singur moment din acele vacanțe la mare, pe care dintre ele l-ați alege?

Asta e greu de spus. Au fost atît de multe momente minunate… Poate că momentul în care, într-o noapte, la Vama Veche, stăteam la malul mării și priveam cum în apă străluceau niște scîntei mici cînd apa era agitată. Și soția mea, Cristina, cînd a văzut că n-aveam chef să mă bălăcesc și eu, mi-a adus în palme puțină apă din mare în care plutea o scînteie luminoasă, o noctilucă. Ce dar frumos…

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: pastel de Cristian Pepino

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
Experienţa unui turist în Cluj: „Nu pare din România. Arată într-un fel... “
Un turist a relatat impresiile sale după ce a vizitat Clujul şi spune că oraşul arată diferit de alte localităţi din România. Turistul a făcut mai multe remarci şi a explicat ce l-a impresionat.
image
Staţiunea balneară construită de la zero într-un oraş din Ardeal. Când vor sosi primii turişti FOTO
Autorităţile din Alba au mai făcut un pas în procesul de finalizare a unei investiţii în valoare de circa 35 de milioane de lei privind construcţia staţiunii de băi sărate din oraşul Ocna Mureş.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.