„Funcţiei paterne îi revine rolul structurant“ – interviu cu psihoterapeutul Mihnea POPESCU
Dacă ne-am imagina tatăl ca pe o cutie, ce găsim în ea?
Sînt, cu siguranță, multe lucruri în „cutia“ asta, dar nu este neapărat o cutie foarte izolată de altele. Așa se întîmplă, de obicei, în viață. Ne împărțim noi lucrurile pe cutii, ca să le avem ordonate, dar în realitate, cînd umblăm în ele, vedem că lucrurile sînt destul de amestecate.
Noi, ființele umane, sîntem niște ființe compozite, mixte, eterogene. Așa e și cazul tatălui. Te uiți acolo și găsești foarte multe lucruri care n-au legătură cu ce e în mintea noastră cînd spunem „tată“. Probabil că, dacă abstractizăm, putem spune că tatăl e distinct față de mamă, unchi, mătuși, bunici. Trăim într-o epocă în care putem vorbi mai degrabă de funcția paternă și funcția maternă, decît de tată și mamă. Și fiecare le poate prelua pe ale celuilalt, mai ales de cînd tatăl nu mai pleacă la vînătoare și mama nu mai stă acasă să se ocupe de gospodărie.
Și dacă vorbim despre aceste funcții, materne și paterne, de unde începem?
Putem începe chiar și de la psihologie, care încearcă să sublinieze aceste funcții și ajunge să facă niște distincții care au legătură cu evoluția copilului. Astfel, funcția maternă e legată mai degrabă de capacitatea mamei de a fi un soi de matrice care îi permite ființei umane să dobîndească sentimentul de existență. E o condiție pentru ca ființa umană să se simtă în viață.
Funcției paterne îi revine mai degrabă rolul structurant, ordonator, și de a-l ajuta pe copil să capete un anumit loc în viață. A te simți viu se obține mai ales din relația cu mama. Ea are rolul de a oferi iubire necondiționată, tatăl are rolul de a introduce condiționarea. Două funcții care condiționează poziționarea unei ființe umane în lume. Și așa ajungem să conștientizăm diferența între feminin și masculin. Dacă n-ar exista zone de identitate între cele două funcții, ființa umană n-ar putea să trăiască diferența, să ajungă la conștientizarea ei. Sigur că, dacă lipsește un părinte, altceva ia locul funcției respective.
Fiecare dintre noi avem propriile povești de familie. Cum ne echilibrăm bagajul relațiilor de acasă?
Le echilibrăm în primul rînd prin faptul că avem tendința de a repeta experiențele pe care le-am trăit și speranța de a le repara. Uneori, repetițiile astea au o nuanță traumatică, de fiecare dată ne produc același rău, sau pot să aibă o notă netraumatică, doar structurantă, în care repetăm experiențe pe care le-am avut și care pot fi plăcute. Dar aceste repetiții ne pun față în față cu enigma copilăriei noastre. Cu fisura din noi.
Întotdeauna repeți lucruri. Poate fi și o șansă pentru că, din aceste repetiții, ne putem trezi și deveni conștienți de ce am trăit. Și atunci putem face o altă alegere. Dar aceste repetiții pot fi și o fundătură.
Cum se creează relația cu tatăl?
Se poate spune că tatăl este cel în raport cu care se creează funcția autoreflexivă. Ducînd lucrurile la limită, se poate spune că copilul este văzut din afară de tată. De mamă este văzut dinăuntru, chiar prin forța împrejurărilor biologice. Tatăl îl vede ca pe ceva exterior lui, ca pe un conținut al iubirii pentru mamă. Această funcție autoreflexivă a copilului se desăvîrșește în relația cu tatăl. Identificarea cu acel cineva care îl vede din afară și care îi oferă un loc, care îl compară, care îl scoate în lume. Bineînțeles că încrederea în sine are legătură și cu tatăl, dar nu numai cu tatăl. Are legătură cu capacitatea unei ființe cu care relaționează copilul de a reflecta în general și de a reflecta asupra copilului, în particular. Această funcție reflexivă începe, bineînțeles, în relația cu mama, care, de la un moment dat, reușește să-și privească copilul cu o privire binoculară. Cu o parte îl vede pe copil ca fiind ca ea, una cu ea, și cu o altă parte îl vede pe copil ca fiind ceva diferit. Asta e ceva fundamental pentru dezvoltarea copilului. Într-un anumit sens, tatăl, în mod primar, este în mintea mamei. Este acel ceva intern cu care mama îl introduce pe tatăl real în viața copilului. Dacă mama nu o face, tatăl nu va avea nici un sens pentru copil.
Dacă mama nu-l percepe pe tată ca pe un inamic, nici copilul nu-l va descoperi așa. Dacă propriul tată din mintea mamei va fi un obiect al iubirii, al tandreții, copilul își va percepe tatăl real ca pe ceva care promite să fie bun, care are suficient de multe elemente „materne“, cît să-i ofere copilului siguranța de care are nevoie pentru a le descoperi și pe cele patern-masculine. Suficient de incitant și de diferit.
La început, copilul va face niște diferențe între mamă și tată, pe care nu și le va explica. Amîndouă aceste ființe îl iubesc și cu amîndouă are o relație. Ușor ușor, diferența asta capătă sens, mai ales într-o anumită etapă în care, biologic, copilul începe să se maturizeze hormonal și diferența tinde să devină o diferență între sexe. Copilul ajunge să facă diferența între părinți din acest punct de vedere, între 3-5 ani. Și acest lucru este foarte important pentru identitatea sexuală a copilului, pentru a căpăta un loc în lume și a se simți parte din ea. Pe scurt, identitatea copilului va fi legată de acum permanent de faptul de a fi fetiță sau băiat.
Poți să recuperezi în situația în care n ai trecut prin toate aceste etape?
E foarte greu de crezut că, fără un anume tratament și o anume terapie, poți recupera lipsa acestor funcții. Ființa respectivă va tînji permanent după ce i-a lipsit, dar, de cele mai multe ori, va încerca și va eșua. Pentru că nu va putea să repare anumite relații defectuoase, el va ajunge să le repete. Sau va trăi, dimpotrivă, într-un deficit permanent. Atunci cînd ai cît de cît o continuitate psihică și nu ai trăit traume majore, poate părea mai ușor să repari decît să repeți.
Cît de diferit e în cazul fetelor și al băieților?
Într-un fel se identifică un băiat cu tatăl, în alt fel o fată. Pentru o fiică, tatăl este acel ceva pe care nu-l va obține niciodată. Și sigur că, în funcție de poziția mamei și a tatălui în acest triunghi, fiica se va structura într-un anumit fel. Pentru fiu, tatăl este acel cineva cu care este nevoit să se identifice.
În fiecare dintre copii, tatăl se va oglindi în feluri diferite.
Și cu fiica trebuie să aibă o relație în care să fie suficient de apropiat, în așa fel încît fiica să simtă un confort, dar și suficient de departe încît să-l poată admira și să-l vadă ca pe un model de cucerit. Sînt foarte mulți tați care, în relațiile cu fiicele, au o trăire primar sexuală, prea intensă. Și fiica este pusă într-o situație foarte delicată pentru că îi va reveni ei sarcina de a gestiona frîna. Și evident că asta o va structura într-un anumit fel. Și va ajunge, cel mai probabil, în relații pe care le va sexualiza foarte mult și se va trezi în tot felul de situații în care bărbatul va deveni abuziv. Totul, în încercarea ei de a pune frînă acestui prea mult și de a-i putea face față. Cu siguranță, și rolul mamei e important aici. Pentru că nu putem separa lucrurile.
Cazul celălalt este cel în care tatăl își reprimă complet sexualitatea față de fiică, probabil tot dintr-o teamă de a nu greși. Și se va duce în cealaltă extremă, în care va structura altfel relația. Și atunci fiica va tînji mereu după un tată care s-o confirme, care s-o valideze.
Ideal e ca tatăl să-și poata sublima trăirile într-un „eros patern“, o tandrețe bogată, dar desexualizată între tată și fiică. E foarte important ca fiica să simtă o distanță potrivită între ea și tatăl ei. Asta o va face să aibă încredere în ea, în sexualitatea ei și în viitorul partener. Va căpăta acel sentiment de distanță igienică ce-i va permite să negocieze cu celălalt și cu propriile ei fantasme, dorințe.
La băieți, în triunghiul acesta, complicația vine din dificultatea identificării cu tatăl. Această dificultate e legată de existența sexualului și a agresivității, forțe pulsionale uriașe pe care ființa umană cu greu învață să le tolereze.
Cît loc ocupă în construcția noastră relația cu părinții?
Un loc imens, cel puțin pînă cînd reușim să-i luăm în interiorul nostru ca pe niște funcții psihice. Ei reprezintă niște elemente structurante indispensabile pentru o ființă umană. S-ar putea spune că abia după ce s-a produs această interiorizare ne descoperim, cu adevărat, părinții reali, dacă vom putea-o face vreodată. Cine știe…
Ce poți face ca să fii un tată responsabil?
Să te maturizezi. Copiii apar întotdeauna nu atunci cînd ne dăm noi seama că sîntem pregătiți pentru asta. Ei ne surprind. Și în relația cu ei continuă maturizarea noastră. Un tată responsabil cred că este un tată care poate face diferența între idealurile copilului și propriile idealuri.
a consemnat Ana Maria SANDU
